Ziua în care am devenit mamă de înger


    La 25 de ani, ești tânără și plină de speranțe... Încă puțin și închei ultimul an de facultate, mă pregătesc pentru schimbarea jobului și pentru încă ceva pentru a o lua de la capăt.

1-2.jpg

Să o iau de la capăt la 25 de ani nu era în plan. Mi-a trebuit ceva să mă adun și să pot plânge în scris, aici. Obișnuiesc să fac asta mai ales atunci când nu mai am lacrimi. 

Bine sau nu (și spun asta pentru că societatea n-a scăpat încă de anumite prejudecăți), la 25 de ani, simțindu-mă împlinită și aptă pentru ceea ce urma să se întâmple, așteptam cu nerăbdare să devin mamă (cea mai mare dorință a mea era și este să devin mamă).

Îmi trăiesc iubirea alături de partenerul meu, o iubire care durează de câțiva ani, și urma să avem un copil

Primul copil era "împlinirea iubirii noastre", așa îi plăcea iubitului meu să-mi spună. Mai mult decât atât, în încercarea de a explica de ce trăiesc eu un coșmar, încep prin a spune că așa m-am născut, cred, cu dragostea pentru copii. 

Aveam 8 ani și-mi aduc aminte că i-am spus mamei că, singurul cadou pe care-l doresc de ziua mea, e un "bebeluș fără păr". Nu știu de unde "fără păr", neapărat, dar așa îmi imaginam și atât știam eu atunci: că bebelușii nu au păr! Voiam să mă joc "de-a mama". Îmi plăcea la nebunie să văd bebeluși reali, să mă joc cu ei, să-i plimb cu căruciorul, și eram fascinată atunci când îmi plimbam păpușa în brațe. 

La 8 ani, cu siguranță era o joacă, dar cert e că sentimentul acesta a rămas la fel în sufletul meu, iar dragostea mea pentru copii nu va înceta niciodată! Mă tot întrebam acum câțiva ani: "Doamne, oare cum voi fi atunci când îl voi ține pe al meu la piept?!"

După ce am terminat liceul, am început să lucrez part-time cu copiii, inclusiv în perioada facultății. Mi-a fost drag să fac asta câteva ore pe zi

Încă din copilărie, mama a fost cea căreia mă confesam ca celei mai bune prietene. Avea răbdare cu mine și vorbeam deschis despre orice, știa cum să mă ajute să mă pregătesc pentru viitor, cum să am grijă de sănătatea mea, ca femeie în devenire. În special pentru noi, femeile, e necesar să înțelegem că, până să ajungem să ne ne dorim copii, trebuie să conștientizăm că avem nevoie de vizite regulate la medic, fie că ne place sau nu, sunt necesare analizele de rutină (cel puțin), plus testele specifice nouă, mai ales după ce am trecut de adolescență, atât pentru noi, personal, cât și dacă ne dorim copii.

De pe la 20 de ani, am început să fiu cât pot de atentă în privința asta, o dată la opt luni, sau o dată pe an, făceam un set de analize ginecologice pentru a mă asigura că sunt bine.

Analize care au fost întotdeauna foarte bune

Nu m-am confruntat niciodată cu infecții grave sau ceva ce avea să pună în pericol o eventuală sarcină. Numai chisturile ovariene reprezentau singura problemă de care știam. Erau probleme hormonale cu care mă confruntam din adolescență. Mă familiarizasem, oarecum, cu ideea, dar nu eram împăcată nicicum (ori de câte ori auzeam: "Va fi greu să rămâi însărcinată!").

Și pentru că de-aici mă apropii de subiect, de ceea ce mă doare cel mai tare acum, vreau să mai explic ceva: n-am privit niciodată copiii ca pe un obiect personal. Nu-mi doresc copii doar pentru a-i face ca să fiu în rândul lumii sau pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Știu și înțeleg si asta, e natura umană a multora dintre oameni și nu-i judec nici pe cei care gândesc așa, dar am înțeles cu timpul faptul că pe copil "îl faci" pentru el, ca să spun așa. Nu crește singur, bineînțeles, dar tu îl ajuți să se formeze și pregătești adultul care va fi mâine.

1-1.jpg

Da! Categoric, te împlinește, pe tine, pe voi doi, iubirea voastră, viața voastră! E o responsabilitate imensă pe care o ai pentru toată viața, cât și o "obligație" morală, ca părinte. Dar cu toate astea, trebuie să conștientizăm și să-i acordăm șansa și dreptul la a-și trăi propria viață și propriile decizii. Asta am învățat din experiențele pe care le-am trăit, fiind înconjurată de copii.

Dar, din păcate e adevărat, viața nu e dreaptă.

Cu cât îți dorești mai mult, cu-atât mai greu obții

În urmă cu patru ani, după un simplu control de rutină, am aflat că problema mea cu acele chisturi devenise serioasă, iar tratamentul cu anticoncepționale, strict pentru problemele hormonale și chisturi nu a mai dat randament.Aveam dureri frecvent, îmi era foarte rău nu doar în perioada menstruației, iar organismul a respins, într-un final, anticoncepționalele. Le-am luat o perioada scurtă de timp, strict pentru asta, vreo șase luni. 

Am fost norocoasă, în schimb, pentru că am întâlnit un medic dedicat meseriei, care și-a făcut treaba foarte bine din punctul acesta de vedere (menționez că alți doi au confirmat același diagnostic), așa că s-a ajuns la operație laparoscopică. 

În urma operației s-a constatat: sindromul ovarelor polichistice și infertilitate primară

Când am citit diagnosticul, țin minte că m-am oprit la "infertilitate" și mi-a stat inima, îngrozită la gândul că mai târziu, n-am să pot deveni mamă!

Ovarele nu mai aveau nicio problemă, dar am aflat că trompa stângă era malformată, adică blocată din naștere. Fiind ceva congenital, era ireversibil. Trompa dreaptă, în schimb, era funcțională deci aveam o singură trompă pe care mă puteam baza. Medicul m-a liniștit și mi-a spus: "Da, se poate să aveți copii, mai greu, dar o să puteți! Trebuie să facem tratament și pentru fertilitate, iar după un an, puteți încerca!" Mă documentasem și eu, știam că se poate, sunt atâtea femei care au o singură trompă, nu era situația atât de neagră și la urma urmei, exista și a doua opțiune. Cert era că fără tratament, erau șanse foarte, foarte mici. Nu mai zic de o extrauterină...

Mă consolam spunându-mi că trebuie să existe mame și pentru cei "ai nimănui", și că pot adopta

Dar îmi doream din răsputeri, în același timp, să trăiesc și experiența sarcinii, să simt cum crește în mine. 

Am căzut de comun acord cu partenerul meu să așteptăm vreo doi ani până să încercăm și să încep tratamentul. La mine era problema, nu la el. 

Cu toată dragostea mea pentru copii și oricât l-aș fi dorit pe-al meu, am privit întotdeauna cu luciditate situația și, cu siguranță, nu era prea mare grabă, adică n-ajunsesem la o vârsta prea mare încât să-mi fi pus problema timpului. Frica mea cea mare era că n-am să pot atunci când o să încerc! Asta mă obseda! Și pentru că mă visam mamă tânără, am zis amândoi că, dacă era să vină, totuși, mai repede, ar fi fost o minune!! Și era binevenită! Opțiunea avortului era și este exclusă din schemă pentru mine.

1-4.jpg

Am mers mai departe plină de speranță și cu multă credință în Dumnezeu

Simțeam că anul 2020 îmi va aduce multe schimbări, dar nu mi-am imaginat o clipă că va fi atât de crud, și mă va duce de la o extremă, la alta! 

La începutul anului, aflam cea mai mare veste  —  la trei ani după operație, se întâmplase minunea mult așteptată, eram însărcinată!!! Da! Fără niciun tratament, pur și simplu, s-a întâmplat! Iar eu habar nu aveam, până să aflu, pentru că n-avusesem niciun simptom. Mai mult decât atât, în aceeași perioadă, partenerul meu era țintuit pe un pat de spital din cauza unei probleme de sănătate care se agravase, neștiind dacă va ieși viu de acolo.

Medicii mi-au spus să iau în calcul orice

Acela a fost momentul în care am simțit pentru prima oară în viață, adevărul din cuvintele mamei: "Atunci când ți se pare că Dumnezeu îți ia pe o parte, vine momentul în care vezi cum îți dă pe cealaltă parte!" Nici în ruptul capului n-am stat să mă gândesc dacă vreau copilul sau nu! Îl doream din toate încheieturile și eram pregătită pentru orice s-ar fi întâmplat mai departe, chit că rămâneam singură sau nu! Eram asumată! 

Cu siguranță mi-aș fi dorit enorm să fi fost și el lângă mine, dar am fost nevoită să îi spun la telefon, până să ajung la el. Când am ajuns, ne-am strâns în brațe printre firele aparatelor și am plâns de fericire! Apoi, evoluția lui a fost extraordinară, a scăpat două săptămâni mai târziu. 

Am aflat de sarcină destul de repede, și culmea, la doar doua zile de întârziere a ciclului menstrual, când am făcut testul. În condițiile în care, de când suntem împreună, am făcut nu știu câte teste, la fiecare întârziere de una sau două săptămâni. 

Am sunat imediat asistenta medicului meu, cu care obișnuiam să țin legătura

Era sâmbătă. Iubitul meu încă nu ieșise din spital, era abia sfârșitul primei săptămâni. Nici nu mai știam cum să mulțumesc Divinității și, în același timp, cum să fac să nu mă mai afecteze atât de puternic emoțional situația prin care treceam. Pentru că încă aveam inima cât un purice, abia reușeam să pun geană pe geană. Asta era cea mai mare problemă. Strângeam din dinți și zâmbeam în timp ce plângeam. Făcusem un calcul și aveam trei săptămâni de sarcină. Mă tot gândeam "Doamne, dacă nu e în uter, dacă nu e bine?" Nu-mi venea să cred că reușisem! Apoi mi-am dat seama că aveam deja mai mult de șase nopți nedormite, de țigări fumate în plâns continuu toată săptămâna, de nemâncată, de mers mult pe jos, navetă între job, spital și casă.

1-3.png

Dac-aș fi aflat mai repede (chiar dacă a fost, relativ, repede), aș fi făcut, cu siguranță, mai mult! Dar n-am știut! 

M-am plâns asistentei la telefon și m-a liniștit spunându-mi că e mult prea mică sarcina pentru a-mi face grijile astea acum, e bine să conștientizez dar să o iau treptat, că am timp până la trei, patru luni. Dar nu mi-a trebuit mult deloc, din minutele următoare n-am mai pierdut numărul țigărilor de supărare, și n-am mai consumat deloc, nici cafea. Așa îmi și propusesem demult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Așa că din punctul acesta de vedere, sunt împăcată cu mine! Mi-au fost alături și mama, prietena, nașii, și o bună cunoștință, psiholog.

În următoarea săptămână, prima ecografie arăta cinci săptămâni și o zi! Se vedea clar. Era bine poziționată! Era în uter! 

O săptămână mai târziu, la șase săptămâni jumate, i-am auzit pentru prima dată inima! N-am simțit niciodată ce-am simțit atunci! Bătăile erau foarte bune, totul evolua perfect. Numai mie nu-mi venea să cred! Am făcut analizele necesare - erau foarte bune. Aveam, totuși, dureri asemănătoare crampelor menstruale, ceea ce nu era bine, pentru că erau dese. Erau și cuțite puternice, dar care nu durau mai mult de câteva minute. Simțeam, cumva, că asta nu era bine și nu simțeam greșit. Dar, conform ecografiilor, nu se întâmplase nimic, am urmat tratamentul până aproape de 8 săptămâni, când m-am trezit plină de sânge. 

Am plecat amândoi în goană spre spital, timp în care eu urlam că nu vreau să-l pierd! S-a ținut cu dinții buburuza mea! Doctorița care era de gardă în acea noapte mi-a spus că e bine, că e acolo, nu era semn bun că am avut hemoragie dar scăpase, trăia! Eu nu așteptam decât atât: să-i aud bătăile inimii și, pentru că le-am auzit, am răsuflat ușurată. Cu toate că mi s-a spus că procentul de reușită era destul de mare (80%), mă gândeam cu groază și mă rugam să nu fiu eu acea excepție de 20%.

Am rămas în spital câteva zile. M-au monitorizat, copilul trăia, era tot acolo

Am discutat între timp cu medicul meu care mi-a dat "instrucțiunile" pentru acasă, pe care le-am respectat amândoi cu precizie. Am stat acasă două săptămâni. Mi-a spus să revin oricând, dacă e cazul. N-am mai sângerat de atunci dar aveam dureri surde. 

După cum știți, până la sfârșitul primului trimestru de sarcină se conturează toate "detaliile". Da, buburuza mea avea deja, ochișori, mânuțe, piciorușe, urma să se contureze lobul urechii, și chiar dacă era foarte, foarte mică, "juca" în uter. 

Cu două zile înainte de ultimul control, am avut un vis

Când o persoană dragă care nu mai e printre noi îți apare în vis și îți spune că ”va avea grijă de ea”, înțelegi mesajul. Probabil era fetiță. Am refuzat să cred ce urma să se întâmple și, așa prăpăstioasă cum eram, mă îmbărbătam! 

Am refuzat să cred până s-a întâmplat! Minunea mea a murit la zece săptămâni încă puțin și ne pregăteam să încheiem primul trimestru.

În dimineața în care am ajuns la control, aveam un nod în gât pentru că simțeam. Chiar simțeam că ceva nu e bine, dar tot nu acceptam! Nici doctorului nu-i venea să creadă. M-am pus pe masă, mi-a pus ecograful pe burtă și tăcere! Eu am încremenit. Nu zicea absolut nimic, nu mi-a întors monitorul cum o făcuse până atunci, și tăcea. Am întrebat eu: 

 – E rău?! 

–  Haideți, vă rog, să vă dezbrăcați, să mă uit și așa, să mă asigur

M-am dezbrăcat pentru transvaginală și nimic! Se uita la monitor, aștepta și tăcea! Nu știa cum să-mi spună, probabil, pentru că văzuse cât mi-l doream, fiindu-i pacientă de câțiva ani. 

– Ce e?! 

– Nu-i mai bate inima! 

Asta era și nu-mi dădusem seama! Asta așteptam să auzim și nu mai auzeam! Nu știu cum m-am îmbrăcat și m-am luat cu mâinile de cap, șocul a fost atât de mare încât amețisem la propriu. M-am ținut tare și mă gândeam la ce mă așteaptă dincolo de ușa cabinetului, cum îi spun lui?!

1-5.jpg

Am ieșit un pic și i-am spus atât: "S-a oprit din evoluție!"

El se uita mut la mine ca și când n-ar fi știut ce înseamnă. Știa, dar refuza. M-am întors în cabinet și-am aflat că a doua zi urma să mă chiureteze: chiuretaj cu anestezie generală. Ăsta era calvarul ce urma! Ceva prin care eu nu mai trecusem niciodată. Nu avusesem un avort spontan, ci un avort ratat (atunci când produsul de concepție nu se elimină pe cale naturală - sarcina fiind mai mică, dar totuși prea mare pentru altă opțiune și atunci e nevoie de chiuretaj). De-atunci mi s-a rupt filmul, știu că mă uitam în gol către doctor...

În seara aia, m-am dus la biserică și-am aprins o lumânare pentru pruncul meu nenăscut

Am rugat-o pe Maica Domnului să-l aibă în pază pe îngerul meu și i-am mulțumit pentru că îmi dăduse șansa să mă simt mamă pentru scurt timp. Am rugat-o să nu mă lase și să mai facă o minune. 

N-am putut dormi în noaptea aia, mă mângâiam pe burtă și închideam ochii la gândul că era ultima noapte în care îl mai aveam în pântec! Nu m-am trezit la realitate decât atunci când m-am întors de dimineață la spital, pentru chiuretaj. Tot nu acceptam, nu-mi venea să cred pentru ce mă întorsesem acolo. Oricât mi-ar fi spus ceilalți din toate părțile că e bine că a fost o sarcină pe cale naturală, asta nu mă încălzea cu nimic! Eu mă duceam să-mi iau adio de la copilul meu!

Că era cât un deget sau cât palma, mai mic sau mai mare, era copilul meu! Al meu! Primul meu copil pe care-l iubeam din totdeauna!

Se pare că fi fost vorba despre o anomalie cromozomială (o afecțiune care nu l-ar fi lăsat să trăiască mai departe), dar chiar și așa, eu nu mă puteam bucura că s-a întâmplat atunci, și nu mai târziu, asta mi-era doar consolarea pentru "mâine". Nu pentru că eram egoistă, dar putea să nu se întâmple așa, nu?

Cu toții s-au comportat exemplar cu mine, nu am ce să le reproșez, n-aveau cum să-l mai aducă înapoi, dar pentru mine a contat empatia. 

Când au venit asistentele și anestezistul la mine, pentru pregătire, am început să plâng în hohote

Abia am putut să le spun cum mă cheamă și mi-am tras mâna, refuzam branula, le-am spus că nu vreau să-mi facă nimic, eu nu pot să-l dau afară de-acolo! Una dintre ele mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus calm: "Doamnă, a murit ... puteți să muriți și dumneavoastră, nu e vina nimănui! N-aveți încotro, sunteți tânără și va fi bine! Și eu am pierdut unul, nu primul, dar vă înțeleg mai bine decât credeți! Astăzi am un băiat de 27 de ani!" M-am uitat la ea și n-am reușit să scot decât un "Mulțumesc!" 

M-au condus în sală, au avut răbdare cu mine, mi-au făcut anestezia prin perfuzie și mi-au pus masca pentru inhalare. 

– Și-acum, o să adormim, în 20 de secunde.

Știu că am închis ochii și-am apucat să-mi spun în gând numai atât: "Iartă-mă, copilu' meu, că n-am putut să fac nimic! Te iubesc!!! Ajută-mă, Doamne!", am zis de două ori. De-atunci nu mai știu nimic, n-am simțit nimic. 

1-6.jpg

M-am trezit cu ochii lipiți de plâns și umflată la față, am plâns continuu cât am stat cu perfuzia și mă durea îngrozitor toată burta, cu tot cu spate

Dar prima durere pe care am simțit-o la propriu, a fost în piept! Aveam un junghi puternic și mă țineam cu mâna de acolo.M-au rugat să încerc să mă calmez un pic, era o angină pectorală din cauză că m-aș fi încordat, dar avea să treacă repede. Eu știam că mă doare inima! 

Când m-am ridicat prima oară din pat, am simțit că mă împrăștii pe jos! Durerea iradia, a fost foarte puternică, dar ușor, ușor, mi-am revenit fizic. Am plecat acasă în aceeași zi, desfigurată cu totul. 

Asta a fost intensitatea cu care am trăit eu, ceea ce mi se întâmplase. 

În ziua aia, 18 februarie, am murit și am înviat. O parte din inima mea, s-a dus atunci, cu el, pentru totdeauna! 

Astăzi e astăzi. Durerea asta nu va trece niciodată! Simt că se va estompa odată cu venirea celui de-al doilea. De ce trece timpul, mi-e mai rău. E invers! N-am să renunț să mă întreb cum ar fi fost peste o lună, peste cinci sau peste un an, când ar fi trebuit să-mi strâng puiul la piept! 

Acum, trăiesc cu o speranță în plus și una în minus. În speranța că am pierdut o sarcină pe cale naturală, ceea ce înseamnă c-aș mai putea rămâne, dar și cu un risc mai mare de pierderi recurente.

Fetelor, doamnelor, procedura prin care am trecut eu, a fost aceeași care se efectuează și în cazul sarcinilor nedorite

Eu nu am avut de ales!! Nu am avut ce să fac, oricât m-aș fi opus. N-o să judec pe nimeni nici de-acum încolo, așa cum n-am făcut-o nici până acum din punctul ăsta de vedere, dar vă spun din tot sufletul, vă rog chiar, dacă puteți evita așa ceva, evitați să ajungeți acolo!

Замершая-беременность-.png

Nu vă mutilați sufletul dacă puteți evita asta!

Când nu ai de ales, într-adevăr, n-ai cum să te opui, cum a fost în cazul meu și al multora! Dar acum, când îmi dau seama prin ce trec atâtea fete, mai ales minorele, mi se face pielea de găină când mă gândesc că dintr-o "simplă greșeală" ajung să treacă prin așa ceva. Nu e deloc simplu, asta e clar, indiferent de circumstanțele pentru care se ajunge aici! E nevoie de mult sprijin în ambele situații! Dar așa cum intrați pe net în speranța de a găsi ajutor în privința unei întreruperi de sarcină, faceți tot ce puteți și căutați metodele de contracepție, care sunt multe, de altfel, înainte de a ajunge acolo!

Societatea mai are și ea de învățat! Multe, multe!

Știu că nu putem fi toți la fel, e vorba de un cumul de factori, dar cu siguranță ar trebui să se facă muuuult mai multe în privința asta - pornind de la educație, atitudine, până la fapte. 

Durerea pierderii unei sarcini, a unui copil mult dorit, este inimaginabilă și incomparabilă! Pentru mine, că aveam două, cinci sau mai multe luni (nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să-l fi născut așa, sau să moară apoi - ăsta e apogeul), indiferent cum ar fi fost, tot copilul meu era! Nu puteam să simt altfel! 

Să învățăm despre empatie, despre cum să nu fim nepăsători

Suportul emoțional pe care mamele ar trebui să-l primească trebuie să vină din partea tuturor. Atât din partea celor care nu știu ce înseamnă, cât și din partea părinților de îngerași. Eu am pe cine trebuie lângă mine și sunt recunoscătoare Domnului pentru asta. 

Știu că suntem multe, foarte multe! Știu că multe dintre voi ați trecut prin asta. Pentru voi, dragi mămici de îngerași, am scris povestea mea: să vă spun că "familia" s-a mărit. Sunt alături de voi, așa cum inimioara mea e acolo, împreună cu inimioarele voastre. 

Vă îmbrățișez cu drag,

C.

(Notă: Această poveste ne-a fost trimisă pe adresa redacției. La rugămintea autoarei, nu am publicat numele ei. Ea și-a dorit să facă publică numai povestea, nu și indentitatea ei, iar noi îi respectăm această dorință.)  

eva.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

theodore

Postat

Cum am reușit să mă stabilesc cu soțul meu cu ajutorul d-lui Ajayi casterul vrăjitor, am 47 de ani cu trei copii, într-o dimineață acum aproximativ 8 luni, soțul meu tocmai s-a trezit din pat și următorul lucru a spus că a fost că ar trebui să divorțăm că nu mai este interesat de căsătoria noastră, acele cuvinte m-au echilibrat și aproape că am leșinat, am pledat cu el și am întrebat ce nu a mers, dar a refuzat să spună ceva, în aceeași lună a părăsit casa și m-a lăsat în pace cu copiii și să fiu sincer nu mi-a fost ușor, chiar i-a spus surorii sale să mă ajute să-l rog să mă ierte dacă l-am greșit fără să știe și toate pledoariile cad pe o ureche surdă. Am căutat ajutor de pe o platformă diferită, dar toate nu au reușit până când am citit un articol despre un om spiritual, un caster vrăjitor, numit Dr. Ajayi, i-am explicat problema mea și mi-a spus să ofer câteva informații pe care i le-am dat, mi-a spus că soțul nu se află în spiritul său potrivit, că este manipulat de o altă femeie, de aceea este în căutarea divorțului, dar mi-a spus să nu mă îngrijorez că peste trei zile toate grijile mele vor fi terminate și spre marea mea surpriză după vraja a fost aruncată de Marele Dr Ajayi, soțul meu a sunat că se îndreaptă înapoi acasă și chiar m-a întrebat cât timp a fost departe de casă, sunt foarte fericit că mariajul meu este salvat de marele vraci caster numit Dr. Ajayi, divorțul nu se întâmplă niciodată, am primit o promoție la locul de muncă, totul din viața mea se îndreaptă spre bine, iar marele vrajitor, Dr. Ajayi, trebuie să mulțumesc pentru toate acestea. Dacă aveți o problemă conjugală, dacă sunteți în căutarea fructelor pântecelui, dacă doriți să vă întoarceți fostul iubit, dacă doriți numere norocoase pentru loterie, dacă aveți nevoie de o vrajă de protecție, vraja pentru bogății etc ... Sunteți liber să-l contactați pe dr. Ajayi pentru orice fel de lucrare de vrajă și veți fi pentru totdeauna minunat pentru că toate dorințele inimii dvs. vor fi îndeplinite. Îl puteți contacta pe e-mail: drajayi1990@gmail.com sau Whatsapp +2347084887094.
 

Partajează acest comentariu


Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri
Vizitator Robert

Postat

Comentariul ed mai sus este un spam... de la niste nemernici straini...

Partajează acest comentariu


Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri
Vizitator Wang Tang

Postat

Plec cu sotul meu de 4 ani, avem 2 copii. Așa că, brusc, acum 7 luni, a decis să încheie relația dintr-un motiv nu rezonabil. Era într-adevăr îndepărtat, nu era o atmosferă bună acasă, tristețe, nu puteam să-l recunosc. Așa că merg online în căutare de soluție. Am găsit pe cineva să-l cheme pe doctorul Ayoola. L-am contactat pentru ajutor pentru că mă ajută într-adevăr ca soțul meu să se întoarcă la mine și să mă iubească așa cum a fost la început. Este o persoană cu adevărat bună. Deci, m-a ajutat, am făcut ceea ce mi-a cerut să fac. și vă pot garanta, soțul meu s-a întors și familia mea se întoarce împreună cu fericirea și dragostea. Ai încredere în el și el îl va repara. Acesta este e-mailul său: drayoolasolutionhome@gmail.com SA sunați-l pe whatsapp +31684065675 sau https://twitter.com/DrAyoola1 site-ul https://drayoolasolutionhome.com/

Partajează acest comentariu


Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri


Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • LupuCristinna
      De LupuCristinna
      Despre aceasta anunță Casa Națională de Asigurări medicale, care va activa între orele 7.30 și 15.00, transmite Știri.md. 
      Totuși, excepţie vor constitui CTAS Soroca și CTAS ŞtefanVodă, dat fiind că în orașele respective este stabilit un regim special de carantină.
      Deservirea beneficiarelor în casele teritoriale va fi organizată în așa mod ca în momentul prestării serviciilor persoanelor să fie asigurată distanța socială necesară de la 1,5 până la 2 metri iar solicitanţii trebuie să poarte măşti şi mănuşi.
      Totodată, CNAS reamintește pachetul de acte necesare pe care trebuie să-l prezinte femeile asigurate, soțiile aflate la întreţinerea soţilor asiguraţi și femeile cu statut de șomer pentru a fi stabilită indemnizaţia de maternitate. 
      Acestea sunt: certificatul de concediu medical în original, buletinul de identitate (în original şi în copie), iar în cazul soţiilor aflate la întreţinerea soţilor asiguraţi – certificatul de căsătorie (în original şi în copie) și declaraţia soţiei scrisă pe proprie răspundere, că nu este angajată în câmpul muncii, nu realizează venit asigurat şi nu este persoană asigurată de riscul respectiv.
      Plata indemnizaţiei de maternitate se efectuează prin intermediul prestatorului de servicii de plată desemnat prin cerere de către beneficiar. Mai multe detalii pot fi găsite pe site-ul Casei Naționale www.cnas.md la compartimentul “Alte prestații sociale”.
      stiri.md
    • alexandrarum
      De alexandrarum
      Vladislav Sliusarenco, un tânăr comediant din Capitală, le-a venit în ajutor acestora. 
      Fiind și el tătic de fetiță, tânărul a realizat un filmuleț, în care vine cu mai multe sfaturi pentru părinți.
      ”Prima provocare începe chiar de dimineață, când voi dormiți, dar copilul deja e treaz și vrea să te trezească și pe tine. Atunci, în ajutor ne vine tehnica celor 5 degete. Orice părinte vrea să mai doarmă dimineața. Copilul vine și te trezește, iar tu faci în felul următor - pe fiecare deget trebuie să pui de cu seară câte un covrig. Copilul mănâncă 3 minute câte un covrig, astfel avem - 5 x 3, 15 minute de dormit”, spune Vladislav.
      În video-ul realizat pentru Știri.md, Vladislav Sliusarenco prezintă 5 tehnici amuzante, prin care viața părinților în carantină ar putea deveni mai ușoară. Tânărul este editor de imagine, iar în timpul liber participă la show-uri de stand up. Acesta a ținut să menționeze că sfaturile sale funcționează cel mai bine când… copiii dorm. 
      Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale vine cu mesajul repetat către populație de a se implica activ în prevenirea răspândirii infecției cu COVID-19 pe teritoriul țării, prin respectarea recomandărilor:
      - Evitați locurile publice. Stați acasă;
      - Păstrați distanța socială de minim 1 metru;
      - Cei care au revenit din țările cu risc sporit de infecție sau au contactat cu o persoană infectată, autoizolați-vă la domiciliu pentru 14 zile, inclusiv de membrii familiei și contactați medicul de familie. Măsurați temperatura corpului de 3 ori pe zi;
      - Spălați-vă cât mai des pe mâini cu apă și săpun;
      - Respectați eticheta tusei (în șervețel de unică folosință sau pliul cotului);
      - La primele simptome de boală precum: tuse, febră, eliminări nazale, apelați Serviciul 112.
      stiri.md
    • alexandrarum
      De alexandrarum
      Participanții vor promova mesajul „Totul va fi bine” și vor prezenta prin desene ce activități educative fac acasă și cum previn infectarea cu COVID-19. Organizatorii încurajează participanții să-și pună în practică imaginația, creativitatea, gustul estetic și simțul emotivității.
      Competiția de desen se va desfășura în două etape, în perioada 23 martie – 1 iunie curent. Concursul este adresat tuturor copiilor din instituțiile de învățământ preșcolar, secundar și extrașcolar din municipiul Chișinău.
      Prima etapă este prevăzută pentru perioada 23 martie – 15 mai. Participanții vor expedia lucrările în format electronic pe adresa de e-mail: concurs.vafibine@gmail.com.
      Etapa a II-a a concursului va fi desfășurată în incinta Direcției generale educație, unde va fi organizată o expoziție cu lucrările copiilor. 
      La concurs vor fi acceptate desene de mărimea A4, în format JPG, participanții vor propune până la 3 lucrări.
      Cerințe pentru desene: dimensiune minimă 1000 px lățime (width) și 350 kB, dimensiune maximă 8 MB.
      Regulamentul concursului îl găsiți AICI.
      Desenele declarate învingătoare vor fi oferite în dar Primăriei municipiului Chișinău. 
      suntparinte.md
    • alexandrarum
      De alexandrarum
      Știu că răbdarea mea este din ce în ce mai mică în ultima perioadă... Așa că îți mulțumesc că m-ai iertat ieri, că mă ierți astăzi și că mă vei ierta și mâine.
      Mi-am adus acasă lucrurile de la birou, întrebându-mă când vor deveni toate așa cum erau înainte.
      Știu că și ție îți lipsesc locul de joacă, plimbările în parc și lecțiile de înot. Îmi spui în fiecare zi cât îți este de dor.
      Ne lipsește rutina și nu știm când vom mai avea din nou parte de ea.
      Ce pot să-ți spun, dragul meu, este că mă vei vedea în fiecare zi. Și pentru asta sunt recunoiscătoare. Voi fi lângă tine.
      Faptul că pot lucra de acasă și că ne petrecem timpul amândoi este lucrul pe care îl prețuiesc cel mai mult.
      Înseamnă că încă mai am un salariu. Sunt recunoscătoare pentru asta.
      Sunt recunoscătoare că suntem sănătoși.
      Vom mânca în continuare micul dejun, prânzul și cina împreună, pentru că există mâncare în frigider. Ne vom uita la desene animate până când televizorul se va încălzi. Vom picta până vom rămâne fără acuarele și vom citi până epuizăm toate paginile cărților pe care le avem în bibliotecă.
      Vom petrece timp amândoi. Timp prețios.
      Ne vor lipsi petrecerile aniversare și timpul alături de cei dragi. Ne va fi dor de bunici, de unchi și de mătuși.
      Această perioadă vine cu multe sacrificii pentru toți. Fiecare dintre noi își face griji cât este ziua de lungă. Ne facem griji dacă va exista un pat de spital și pentru noi. Dacă vom fi în continuare sănătoși. Dacă bunicii vor fi bine. Dacă medicii vor fi bine și încă în putere să ne îngrijească.
      Îmi fac griji că oamenii nu iau în serios carantina.
      Îmi fac griji pentru tati, care merge în fiecare zi la serviciu.
      Îmi fac griji pentru familia și prietenii noștri.
      Îmi fac griji pentru persoanele bătrâne și bolnave.
      Oricât de mult ne-am dori să ieșim în parc pentru o scurtă plimbare, răspunsul este NU. Vom sta în casă, ne vom găsi activități și ne vom plictisi împreună.
      Pieptul mă strânge, iar anxietatea este la cote maxime în fiecare zi, dar în toată incertitudinea îmi găsesc pacea aici, cu tine. Tu ești liniștea mea.
      Sunt recunoscătoare pentru sănătatea noastră, pentru tine și pentru tati.
      Momentan, avem tot ce ne trebuie: o familie sănătoasă!
      suntmamica.ro
    • alexandrarum
      De alexandrarum
      „Deja 2 săptămâni de #statacasa! Am muncit mult... mult mai mult decât când eram la școală! Zic asta pentru că am ieșit din rutină și tot ce am făcut în aceste zile - a fost nou (poate nu tot, dar...). Am făcut lecții de istorie la distanță, doar că numai istorie n-am făcut! Am muncit din răsputeri, până noaptea târziu.
      am încercat să dau informații copiilor măcar pe rețelele sociale (link-uri, distribuirea temelor în format video, multe de toate...prea multe!!! ), apoi mi-am dat seama (și nu doar eu) că vorbim singuri, noi între noi profesorii, și am început a caută soluții; am învățat eu ce înseamnă platforme educaționale (hai să fim sinceri - câți din noi au folosit așa ceva până acum?!) și din multele, m-am aprofundat în 2 (fizic nu reușesc să testez care e mai bună); am învățat copii cum să se implice (uneori noi, profesorii, munceam o zi doar pentru a ajuta copii să-și facă cont pe facebook sau gmail!!!); apoi ore întregi le explicăm ce e Classroom sau ZOOM, cum să găsească aplicația, cum s-o descarce (PE FIECARE ÎN PARTEEE, rețineți!) cum să se concentreze (off...apasă acolo, apasă dincolo...nu se primeeeșteee ...hai de la început ...) ceva ne-a reușit, cu cei mai sârguincioși, insistenți, dornici copii .....apoi s-a început lucru pentru a le forma competențe pe care ei nu le au...N-AU DE UNDE LE AVEA!!! Să lucreze în Google docs, prezentare, să lucreze asupra temelor online, să le dea share, să lucreze cu un draft, să apese pe ”done” și să meargă mai departe.... și tot așa (interesante cuvinte, nu? câți copii credeți că au auzit de ele??? dar părinți?) Și iaca, 2 săptămâni în care eu trebuia să predau la Istorie DEJA CÂTE 4 teme la fiecare clasă ....dar ce am predat? cam ...niciuna ...am învățat, am exersat, am repetat. Dar realizarea curriculumului cum rămâne?

      Nu știu. Am multe întrebări, am mult încă de lucru mai ales că nici capul, nici mintea nu mă duce cum să ajung la cei cam 30% de copii care n-au acasă acces la internet sau la cei vreo 10% care nici măcar telfix n-au! Sau la cei care au acces doar la telefon mobil al mamei/tatălui și care trebuie să mai ajungă încă la 1-2 frați care tot au lecții la distanță (ș-apoi - ce fel de lecții poți face pe un ecran atât de mic?) Sau cum să învăț unii colegi să nu se teamă de platformele educaționale sau cum să NU ÎNNEBUNESC COPII care primesc prin telefon (mai des pe cel fix că e mai ieftin și e de buzunarul unui profesor) doar sarcini (citește tema cutare, realizează sarcinile cutare, fă proiectul cutare etc....)”, a scris profesoara pe o rețea de socializare.
      stiri.md
  •