Iată marturia-manifest a unei mame – care are 6 copiii mici (băieți!) și o carieră de succes. Rachel împreună cu soțul ei, au reușit să-și asume rolurile de părinți implicați și să-și împartă responsabilitățile și sarcinile părintești astfel încât familia lor să funcționeze optim chiar și cu cei șase copii mici pe care îi au și toată lumea să fie fericită.

Un-tată-nu-este-o-bonă-sau-un-ajutor.-El-este-Părinte..jpg

Știți ce s-ar fi frumos? Ar fi frumos să trăim într-o lume în care bărbaţii nu ar fi puşi pe un piedestal pe care scrie că ei sunt doar «de ajutor» în creşterea copiilor lor. Ar fi frumos să trăim într-o lume în care bărbaţii au grijă de copiii lor și acest lucru nu este considerat o excepțională excepție.

Ok, înțeleg. Societatea noastră, încă îşi mai caută drumul în chestiuni legate de egalitatea de gen. Încă luptăm pentru drepturile egale ale femeilor la locul de muncă, pentru că, ce să vezi, unele femei au ales să aibă o carieră și în afara bebelușilor, a copiilor și a casei. Încă încercăm să îi dăm de capăt în unele aspecte legate de această situație. În mod tradițional, bărbații erau cei care susțineau familia și femeile erau cele care aveau grijă de casă şi copii, și acest lucru însemna că bărbaţii nu prea făceau lucruri de genul «să aibă grijă de copii»Deci, aceste aspecte par chestiuni «noi» pentru noi. Dar, totuși simt că ar trebui să fim ceva mai departe decât suntem noi acum.

Soțul meu și cu mine suntem un cuplu căsătorit foarte fericit. Dar, în timpul principalelor ore de lucru, de la 6:00 dimineața și până la 05:30 seara, ne-am împărțit îndatoririle noastre părintești, ca și cum am fi fiecare singur. Weekend-urile şi serile le petrecem împreună ca o familie, desigur, dar în zilele săptămânii suntem câte un singur părinte la cei șase copii pe care îi avem. Eu sunt în schimbul de dimineață – pregătesc micul dejun, pachetele pentru școală, masa de prânz, mă asigur că se spală toţi pe dinți și că se îmbrăca în haine potrivite și că îşi iau pantofii fiecare, îi duc pe jos până la școală, mă întorc pe jos cu trei dintre ei care nu sunt încă la școală înapoi spre casă, am grijă ca gemeni să nu intre în noroi și bălți, îl distrez pe bebeluş, le citesc povești, îi pregătesc pe toţi de somnul de prânz.

tata-bebe.jpg

Soțul meu preia schimbul de la ora 12:30, în timp ce cei mici dorm. El se joacă de-a luptele și îi trimite afară la joacă sau le invită prietenii la joacă şi, astfel, avem câteodată câte 12 sau 13 copii în casă (anxietate mea tocmai a zburat până în tavan), și are grijă ca cei mari să-și facă temele. El știe de toate documentele, hârtiile şi temele copiilor pentru școală, el le semnează toate jurnalele de lectură și el este cel care notează în dosarele lor de comportament și tot el este cel care se asigură căau pus cutiile cu gustarea de prânz de la şcoală în chiuvetă și că sunt toate spălate pentru a doua zi. El este cel care hrănește bebeluşul și îi schimbă scutecele și se asigură că ceilalţi îşi strâng jucăriile înainte de masa de seară, astfel încât casa este oarecum ordonată când ziua se apropie de final, iar apoi tot el ne gătește cina.

Cu toate că apreciez tot ceea ce face, acest lucru nu este excepțional. Este ceea ce înseamnă să fii părinte.

Oamenii sunt șocați că noi am ales să facem lucrurile în felul acesta. «Trebuie să fie frumos să ai un soț care te ajută așa», spun ei.

Ei bine, nu eu am fost singura care a decis să avem șase copii. Nici nu am fost singura participantă în acest proces. Bineînțeles că el mă va ajuta astfel încât să pot lucra şi eu, de asemenea.

Vedeţi voi, ceea ce soțul meu înțelege este că eu sunt o mamă mai bună din cauza muncii mele. Nu toată lumea este aşa. Şi acest lucru este ok. El a înţeles asta și este fericit că eu pot să urmez și o carieră.

Dar, atunci când el are grijă de copii, astfel încât eu să mă pot ascunde în camera mea și să scriu câteva eseuri care pot sau nu să schimbe alte vieți, acest lucru nu înseamnă că el face babysitting. Când ies o dată pe lună, cu prietenii mei de la clubul de carte pentru a vorbi pentru cinci minute despre cărţi și apoi să vorbim despre viața noastră pentru încă trei ore, iar el este cu copiii, nici acum nu este vorba despre babysitting. Când el decide să gătească un pui la cuptor sau să pună în ordine nişte acte sau documente sau când ia copiii timp de câteva ore la o plimbare, în timp ce eu mai apuc să mă bucur de un pic de un somn în plus, el nu doar «mă ajută». El este părinte.

Prietenii și babysitter-ii și bonele cu normă întreagă sunt de ajutor. Tații sunt de fapt părinți.

Mă bucur că am putut să clarificăm toate aceste aspecte.

Tații sunt și ei părinți, cu drepturi dar și cu responsabilități depline. Să rămânem cu acest gând în minte, întărit de tot ceea ce vine știința din domeniul psihologiei să ne spună că prezența conștientă și implicarea activă zi cu zi a ambilor părinți în viața copiilor lor, le oferă acestora un mediu sănătos și echilibrat de dezvoltare.

paginadepsihologie.ro





Комментарии


Комментариев для отображения не найдено.



Гость
Вы пишете от имени гостя. Если у вас уже есть аккаунт, пожалуйста, войдите.
Добавить комментарий...

×   Вы вставили отформатированный текст.   Удалить форматирование

  Допустимо не более 75 смайлов.

×   Ваша ссылка была автоматически заменена на медиа-контент.   Отображать как ссылку

×   Ваши публикации восстановлены.   Очистить редактор


  • Похожий контент

    • Автор: Calandrella

      Sunt mustrat, atenţionat, se ridică câte-o sprânceană la mine la fiecare pas, trebuie să am grijă la ce spun, fac, dreg. Nu mai am linişte. Da! Trec printr-un proces dubios de schimbare. Schimbarea mea, de dragul copilului.
      Cum am ajuns aici? Simplu! Vă spun!
      Se face că eu muncesc destul de mult. Se face că timpul petrecut de mine acasă este mult mai puţin faţă de cel petrecut de soţia mea. Da, copilul stă mai mult cu mama lui decât cu mine, iar asta m-a adus pe mine într-o situaţie foarte dificilă şi copleşitoare.
      Îşi doreşte să stea cu mine, îşi doreşte să facă totul ca mine, să mănânce ca mine, să doarmă ca mine, să se comporte ca mine. Soaţa mi-a atras atenţia asupra acestui lucru în repetate rânduri, eu nu m-am făcut că plouă, dar nici nu am plecat urechea prea mult la asta.
      Ei, în momentul în care am văzut că mă copiază aproape cu fiecare gest pe care îl fac, mi-am dat seama ce responsabilitate mare am pe umeri. E mare, fraţilor! Mare de tot! Încet, încet am devenit principalul model pentru el. Nu vă spun cât mă bucur pentru situația în care mă aflu, dar vă spun cât mă îngrozeşte asta. Mult de tot!
      Aşa se face că mi-am schimbat perceptia despre viaţă, despre mine cu totul.
      Dacă înainte eram genul care îşi mai arunca pantofii prin hol şi îi uita acolo, lângă pantofar, acum îi aşez aşa cum trebuie. Nu îmi mai las geanta cu laptop şi lucrurile pe unde apuc. Când termin de mâncat, nu mai aştept să îmi ia soţia farfuria să o spele deşi înainte o mai făceam, recunosc… Acum mă ridic şi măcar o duc la chiuvetă. Hainele nu le mai las aruncate pe canapea sau aiurea prin dressing… Le aşez în dulap sau le duc la coşul de rufe murdare. Vorbesc frumos chiar şi în trafic. Mă educ, mă educ deşi câteodată e tare greu să ma abţin… O FAC! Îmi strâng în braţe şi îmi sărut soţia cu mai mult patos. Îi aduc flori mai des. Gătesc, deşi nu sunt un mare priceput. Dau cu aspiratorul chiar dacă înainte soţia nu mă lăsa să o fac. Acum mă lasă. Dau cu mopul şi ea se distrează teribil. Şterg praful atent cu soluţie specială de lemn şi ea se distrează teribil. Repar şi meşteresc tot ce se strică şi intervin de fiecare dată când sunt solicitat. Bag rufe la spălat şi ea se distrează teribil. Doamne, lista asta pot să o continuu la nesfârşit… N-aş vrea să credeţi că, până să apară fiul meu, eram un indolent, nici pomeneală şi nu e falsă modestie la mijloc şi nici vreo laudă.
      Ideea este că, transformandu-mă în principalul lui model, am depus şi încă depun toate eforturile necesare să mă schimb pentru că vreau să crească un om bun, integru, descurcăreţ şi cu principii sănătoase. Tot ce fac, fac arătându-i, explicându-i, cerându-i să mă copieze.
      Nu vreau sub nicio formă ca, peste ani, să îmi dau seama că a crescut cu convingeri greşite cum ar fi că doar femeile fac curăţenie, pentru că asta a văzut acasă. Nu vreau să creadă că un bărbat vede în soţia, iubita lui o servitoare. Nu vreau să fie un bărbat care să nu ştie să schimbe un bec, care să nu se descurce cu o listă de cumpărături sau care să nu aibă un limbaj adecvat.
      Chiar cred că exemplul este cea mai bună educaţie. În consecinţă, sunt exemplar pentru viitorul lui. Sau… măcar încerc, depun toate eforturile şi chiar sper să îmi iasă.
      taticool.eu
    • Автор: Calandrella

      Ataşamentul fraţilor
      Frăţia, una dintre relaţiile semnificative și de cea mai lungă durată din viaţa cuiva, stă sub semnul ataşamentului. Acesta se definește ca o legătură de natură emoţională pe care o dezvoltăm faţă de persoanele cu care ne petrecem o mare parte din timp şi care, prin interacţiune, ne împlineşte anumite nevoi. În copilărie, mai ales în familiile în care există o diferenţă mai mare de vârstă între copii, fraţii mai mari pot juca rolul de figură de ataşament pentru cei mai mici, deoarece ei ajung să servească drept o bază de siguranţă de la care cei mai mici pornesc să exploreze, dar şi o sursă de sprijin la care se întorc pentru confort şi alinare. De cele mai multe ori, frații mai mari sunt cei care au comportamente de grijă, de protecție și de liniștire pentru cei mai mici, mai ales atunci când sunt în afara prezenței părinților. Adesea sunt și cei care reprezintă un model de a fi, de a intracționa, pe care cei mai mici îl asimilează propriei lor personalități. În relaţiile dintre fraţi în care diferenţa de vârstă este mai mică, aceştia ajung să se influenţeze reciproc și profund în etapele de dezvoltare ale personalităţii lor. Tocmai prin prezenţa lor constantă, în perioada copilăriei și adolescenței, ei ajung să se cunoască într-un mod unic şi special, ceea ce îi poate oferi fiecăruia un sistem de referinţă prin care se autoevaluează. Astfel, fraţii ajung să împărtăşească o istorie de viaţă şi o poveste comună a copilăriei lor ceea ce poate aduce mult sens şi înţelegere în viaţa lor adultă.
      Rivalitatea dintre fraţi
      Există un fel de consens, atât prinntre psihologi, cât şi printre părinţi, care oglindeşte convingerea că relaţia dintre fraţi este una complexă şi adesea complicată, în care rivalitatea manifestată este o caracteristică esenţială. Tematica rivalităţii dintre fraţi este una prevalentă în beletristică, în scrieri biblice, dar şi în cercetările făcute în domeniul psihologiei dezvoltării, din ultimii 30-40 de ani. Rivalitatea între fraţi apare sub forma unei competiţii, adesea inconştientă, pentru atenţia, validarea şi dragostea părintească. Pe măsură ce legătură dintre fraţi se dezvoltă, rivalitatea începe să devină și ea manifestă, iar felul în care părinţii gestionează acest proces, percepţiile pe care le au faţă de fiecare copil, rolul pe care i-l atribuie fiecăruia dintre ei, precum şi evenimentele care se petrec în familie au un rol deosebit de marcant asupra fraţilor și devin definitorii pentru relaţia lor.

      Cu toate că rivalitatea este considerată o caracteristică însemnată în majoritatea relaţiilor dintre fraţi, există multe alte atribute care definesc această relaţie. Aşadar, dincolo de impactul rivalităţii pentru atenţia părintelui în copilărie, fraternitatea reprezintă și acel tip de legătură numit „chemarea sângelui„. Această caracteristică se traduce în interacţiunile pe care frații le au, mai ales în afara casei, atunci când caută sprijin și protecție în situaţii de stres sau de adversitate.
      Relaţia dintre fraţi, în special cea din anii copilăriei şi ai adolescenței, este dată de un cumul de interacţiuni pozitive şi negative. Desigur, că există variaţiuni pe această temă, în care unii dintre fraţi experimentează mai multe conflicte, certuri, agresiuni, pe când alţii au un grad mai mare de intimitate, de susţinere emoţională şi de sprijin; însă, media obişnuită o reprezintă o combinaţie ambivalentă între cele două extreme.
      Privite pe un continuum al vieţii, relaţia fraţilor nu este una fixă, rigidă. Ea are această caracteristică a fluidităţii, în sensul în care gradul de pozitivitate, respectiv negativitate, sau cel de apropiere ori de sprijin se poate transforma de-a lungul anilor, câteodată radical, în funcţie de evenimentele semnificative pe care le parcurg fraţii împreună. De exemplu, un eveniment deosebit de traumatizant, precum boala sau moartea unui membru al familiei, poate activa în fraţi un imens resort de sprijin şi de susţinere reciprocă, iar relaţia poate fi un factor cu rol de protecţie în fața stresului. Pe de altă parte, câteodată, diferenţele de personalitate dintre fraţi pot fi atât de izbitoare, încât trăind zi de zi cu un frate care tachinează, provoacă şi irită neîncetat, chiar şi fără a fi nevoie de lupta pentru atenţia şi dragostea părinţilor, aceşti fraţi ajung să nu se înţeleagă, să nu-şi caute apropierea şi au o relaţie plină de negativitate.
      Ce face o relaţie dintre fraţi mai bună?
      Personalitatea fiecăruia dintre fraţi, modul de interacţiune al tuturor membrilor familiei, atenţia şi grija părintelui oferite în funcţie de nevoile fiecăruia dintre copiii, regulile şi rutinele casei, valorile şi credinţele exprimate în familie – suma tuturor acestor caracteristici au un rol esenţial în dezvoltarea relaţiei dintre fraţi.
      Copiii nu sunt imuni față de interacţiunile tensionate manifestate între părinți, iar un mediu mai haotic, lipsit de reguli şi rutine în casă poate pune o presiune asupra tuturor membrilor familiei, facilitând probabil şi conflictul ce apare între fraţi. Așadar, o relație bună între membrii casei, şi mai ales între părinţi, are un impact puternic pozitiv în relațiile dintre copii. Acest lucru îi ajută pe copii să înveţe de la părinți abilități sănătoase de interacţiune, cum să îşi gestioneze adecvat emoţiile copleşitoare, cum să îşi poată negocia argumentele într-o situaţie. Pe de altă parte, este dovedit că părinții aflaţi într-o căsnicie fericită reușesc în mai mare măsură să structureze mediul copiilor lor și să fie mai sensibili la nevoile lor, iar acest lucru influenţează pozitiv şi relația dintre fraţi.

      Din punct de vedere al caracteristicilor temperamentale, copiii care au un grad de activare comportamentală mai mare, precum şi cei care au o intensitate emoţională mai ridicată prezintă un risc mai crescut faţă de situaţiile conflictuale. În acelaşi timp, calitatea pozitivă a relaţiei pe care fiecare dintre fraţi o are cu părinţii, în copilărie şi adolescenţă, are un impact pozitiv şi asupra relaţiei dintre ei. Acest ultim aspect vine şi întăreşte încă o dată importanța ataşamentului şi a învăţării sociale, care susţine că dezvoltarea emoţional-socială a copilului este puternic determinată de relaţia pe care acesta o are cu părinţii.
      Dacă analizăm ce impact are asupra relaţiei diferenţa de vârstă dintre fraţi şi diferența de gen a acestora, sunt studii care spun că relaţiile dintre fraţi cu diferenţa de vârstă mai mică de 4 ani sunt mai apropiate, mai intime, dar au și mai multe elemente competitive. Fraţii de acelaşi sex, manifestă în copilărie mai multe interacţiuni agresive, cu rol de dominare, în comparaţie cu fraţii de sex diferit, deşi aceste aspecte nu exclud apropierea şi căldura pe care fraţii o manifestă. Pe de altă parte, dualitatea soră-soră, pare să fie mult mai apropiată decât cea frate-frate care este mult mai conflictuală.
      Frăția este ca un dar al familiei. Nu ne alegem fraţii. Aşa cum nu ne alegem nici părinţii sau copiii. Dar putem alege felul în care ne cultivăm relaţia cu aceste persoane semnificative din viaţa noastră. Prietenii vin şi pleacă din viaţa unui om, vecinii se mută, colegii de muncă se schimbă, căsniciile se destramă, părinţii mor, dar fraţii şi surorile simbolizează acel fir roşu şi sunt o mărturie a vieţii noastre până aproape de final.
      paginadepsihologie.ro
    • Автор: Calandrella

      Aceasta legatura functioneaza de minune si este chiar foarte puternica in perioada adaptarii copilului la gradinita. Este primul moment de despartire dintre mama si copil, de care, indiferent de situatie, poate ca nicio mama nu este pregatita, cu atat mai mult copilul, pentru care starea normala pe care a vazut-o pana la acel moment era sa stea toata ziua alaturi de mama.
      Sa presupunem ca a trecut perioada concediului de crestere a copilului, a venit momentul ca mama sa se intoarca la serviciu si, neavand o persoana de incredere cu care sa-si lase copilul, parintii decid sa-l de la cresa sau la gradinita.
      Mama este tematoare, mai ales ca majoritatea persoanelor cu care a discutat i-au spus sa se pregateasca de multe raceli si cine stie ce alte boli si ca sa nu se astepte sa se adapteze repede, pentru ca ai lor copii au plans o luna-doua-trei-un an in fiecare dimineata cand ii duceau la gradinita.
      Chiar daca nu-i spune copilului nimic din ceea ce gandeste, ba chiar incearca sa-l pregateasca pentru noul program, cel mic simte. Simte tristetea din privirea mamei, simte ingrijorarea din tonul vocii si simte toata tensiunea ce insoteste aceasta situatie.
      Urmeaza primele saptamani de gradinita. Mama il duce acolo, il lasa si pleaca imediat, ca sa nu mai lungeasca suferinta. Pleaca repede, cu durere in suflet, poate chiar plange si isi simte inima rupta in doua… Copilul plange si el, sta abatut, poate nici nu mananca. Dupa nici o saptamana incepe sa aiba febra, a racit. In cele cateva zile de stat acasa, grijile se accentueaza: peste cele existente se suprapun si cele legate de sanatatea celui mic si mama poate deveni si mai anxioasa.
      Si, daca scenariul se repeta de mai multe ori, atunci este foarte posibil ca, in realitate, in sufletul ei, mama sa nu vrea ca cel mic sa mearga la gradinita, chiar daca mintea constienta intelege ca asta este solutia optima si ca trebuie sa mearga la serviciu. Si, cum noi oamenii transmitem verbal si rational doar o mica parte din informatii, mesajul pe care il transmite de fapt mama copilului este ca nu vrea ca cel mic sa mearga la gradinita, si ca vrea sa stea acasa. Si atunci, exact asta se intampla, pentru ca dorinta emotionala sa se indeplineasca: situatii care sa-l tina pe copil acasa. De regula, este vorba de raceli, febra si alte cazuri de imbolnavire.
      Insa cel mai important lucru pe care vreau sa-l subliniez dintre toti pasii este convingerea mamei ca pentru copil este bine sa mearga la gradinita, ca este un loc potrivit lui si ca se va simti bine acolo. Aceasta convingere creeaza o stare de spirit pozitiva, linistita si echilibrata in sufletul mamei, stare pe care copilul o va simti imediat si o va prelua. Si, in mod suprinzator, se va arata deschis sa se integreze in comunitate si va avea o imunitate mai puternica.
      Nu te lasa impresionata de spusele unor mamici care au posibilitatea sa stea acasa mai multi ani cu copiii si care spun ca nu ai fi o mama buna daca iti dai copilul la gradinita de la 2 ani sau ca il traumatizezi, deoarece pana la trei ani este bine sa stea in familie. Poate ca si tu iti doresti sa stai mai multi ani acasa, insa nu iti permiti din punct de vedere financiar. Situatiile sunt diferite de la caz la caz si experienta unei mamici nu se repeta neaparat in cazul alteia.
      Chiar si atunci cand lucrezi de acasa, gandeste-te daca nu cumva e de preferat varianta sa-l duci cateva ore la gradinita, timp in care sa faci ce ai de facut, iar apoi cand vine acasa sa petreci cu el timp de calitate in loc sa stai mereu stresata ca ai de lucru si ca cel mic nu te lasa sa-ti faci treaba la timp.
      centruldeparenting.ro
    • Автор: Astra57
      Poate pentru că lauda nu vinde? Poate pentru că nu pare atât de interesant? Poate. Știi când ești o mamă perfectă?

      1. Când îți porți vergeturile cu mândrie. 
      Du-te pe Google și scrie “vergeturi”. Vei găsi numai articole în care ești învățată cum să scapi de ele sau cum să le previi, dar nimeni nu spune că vergeturile vin, de multe ori, la pachet cu sarcina. Nimeni nu-ți spune să le porți cu mândrie! Poate că abdomenul ți-e brăzdat, poate că nu mai ai coapsele perfecte, dar știi ce? Nu le ascunde și să nu-ți pară rău de ele. Sunt dovada clară a iubirii necondiționate pe care o simți pentru copilul tău.  Sunt femei care nu se mai simt confortabil să stea dezbrăcate în fața bărbatului lor, tu să nu faci așa. Pe bărbatul care te-a ales pe tine să devii mama copiilor lui, n-ar trebui să-l sperie niște vergeturi. În schimb, îl poate speria lipsa de încredere pe care o poți avea tu. Poate că nu va ști cum să reacționeze, poate că în subconștient se va simți vinovat sau poate că nici nu le-ar observa dacă n-ai face atâta caz. Așa că, draga mea, poartă-ți vergeturile cu mândrie. Nu e nimic anormal în asta! Lasă-ți bărbatul să te vadă așa cum ești și nu schimba nimic în viața voastră intimă. 2. Când n-ai timp să-ți speli părul.
      Știi ce? Pentru femeile ca mine, cele care n-au devenit încă mame, ești o eroină. Mi-am văzut prietenele în primele luni cu bebelușul acasă. Am văzut ce înseamnă sacrificiu și dorința de a nu da greș față de ființa aceea care are atâta nevoie de tine și pentru asta, dă-mi voie să-ți spun că ești o mamă perfectă! 3. Când îți faci timp să citești cuvintele astea:
      Așa-i că ai vrut să afli ce am de spus? Așa-i că ai simțit nevoia să verifici dacă ești o mamă perfectă? Simplul fapt că ai avut intenția asta, te face să fii cea mai bună mamă! Vezi tu, judecători mai aspri decât noi înșine nu există.   O mamă perfectă nu este cea care știe toate regulile de parenting, ci aceea care își dorește să-și crească copilul fericit, iar tu dacă ai ajuns să citești vorbele astea, ești cea mai bună mamă din lume! Pentru simplul fapt că ai deschiderea și intenția de a fi mai bună. Indiferent câte cărți vei citi, n-ai certitudinea că vei face totul perfect, ori nici nu e cazul să faci asta. Tu doar fii deschisă și din când în când, mai lasă-te și iubită. Și tu ai nevoie de asta! Și tu ai dreptul să fii răsfățată. 4. Când te pui în pat și lași vasele nespălate și podeaua lipicioasă.
      Asta nu te face niciodată o mamă sau o soție mai puțin bună. De multe ori, sentimentul de vinovăție pe care îl poți simți este doar în capul tău. Când simți nevoia să lași vasele nespălate, lasă-le acolo și dormi. Sau pur și simplu, du-te lângă bărbatul tău și spune-i “Omule, eu n-am chef să spăl vasele acum, dar aș vrea să stau aici, lângă tine”. Ți-am mai spus, ai dreptul să te lași iubită și răsfățată. În plus, dacă faci asta, e posibil ca a doua zi, dimineața, să găsești vasele spălate și podeaua curățată.   Draga mea, ești perfectă! Să nu uiți asta! Să nu uiți că piticul tău are nevoie să te vadă și fericită, așa că oferă-ți dreptul ăsta. Îl meriți!   Cu drag, Cosmina    http://eva.ro
  •