Este singurătatea abordabilă?


    Cu atât de mulţi ani de singurătate (în ceea ce priveşte relaţia de cuplu) în spate, am citit mult pe această temă, căutând să ofer argumente noi celor care mă priveau cu suspiciune sau chiar mă acuzau că îmi subminez cu bună știință sănătatea fizică şi psihică.

Este-singurătatea-abordabilă.jpg

Într-o perioadă în care se vorbeşte tot mai mult despre o epidemie de singurătate, mai ales de la o anumită vârstă în sus — 45 de ani, conform ultimului articol relevant pe această temă citit de mine (în „Studiul singurătăţii”, realizat de Asociația Americană a Persoanelor Pensionare, se estimează că aproximativ 42 de milioane de adulți cu vârste de peste 45 de ani din Statele Unite suferă de singurătate cronică) — în încercarea de a înţelege mai bine acest fenomen complex al singurătăţii din zilele noastre, am parcurs cu interes studiul psihologilor coreeni Yeeun Lee şi Young-gun Ko, referitor la sentimentul de singurătate, şi am început să analizez de ce nu pare să mai funcţioneze recomandarea de a ieşi din zona de confort şi de a cunoaşte oameni noi.

Nu există o legătură foarte strânsă între numărul de prieteni sau cunoscuţi pe care îi ai şi sentimentul de izolare socială.

Investigând relaţia dintre sentimentul de singurătate şi mărimea capitalului social al unei persoane, cei doi specialiști au ajuns la concluzia că cele două variabile sunt moderat corelate. Cu alte cuvinte, ei au observat că nu există o legătură foarte strânsă între numărul de prieteni sau cunoscuţi pe care îi ai şi sentimentul de izolare socială. În mod deloc surprinzător, cei doi autori au aflat că multe dintre persoanele ce considerau că au o reţea socială extinsă vorbeau deseori şi despre sentimentele acute de singurătate pe care o percepeau.

Din ce în ce mai mulţi oameni se plâng de faptul că îşi încheie ziua sau săptămâna fără multe contacte umane de valoare.

Similar altor emoţii, singurătatea îndeplineşte atât o funcţie informaţională, cât şi una motivaţională. În primul caz, experienţa singurătăţii ne poate da de înţeles că ceva lipseşte din viaţa noastră socială. În cel de-al doilea caz, disconfortul produs ne motivează să depunem efortul de a căuta implicarea în noi oportunităţi sociale. Stilul de viaţă modern implică însă atât de multe provocări de adaptare la un mediu aflat în continuă schimbare, încât emoţiile noastre nu se mai manifestă întotdeauna aşa cum se presupune că ar trebui să o facă. În condiţiile în care, în aglomerările urbane de azi, cei mai mulţi dintre noi interacţionează într-o singură zi cu mai mulţi oameni decât o făceau predecesorii noştri într-o viaţă întreagă, din ce în ce mai mulţi se plâng de faptul că îşi încheie ziua sau săptămâna fără multe contacte umane de valoare.

Dezvăluirea reciprocă de sine este prezentată drept ingredientul care apropie oamenii.

Observând că nu mărimea reţelei sociale este determinantă în apariţia sentimentului de singurătate şi că factorul-cheie în combaterea sentimentului de singurătate este calitatea relaţiilor, Lee şi Ko au încercat să dea conţinut acestei expresii şi să explice care sunt ingredientele necesare pentru a ajunge la schimburi sociale semnificative. Concept central al studiului, dezvăluirea reciprocă de sine este prezentată drept ingredientul care apropie oamenii. Așadar, neîncrederea sau inabilitatea de a aplica în relaţiile noastre această practică ne împinge tot mai mult spre izolare.

Singurătatea este mai degrabă expresia lipsei unor interacţiuni semnificative cu alţii, şi nu lipsa unor conexiuni sociale.

În aceste condiţii, pe lângă persoanele cu o reţea socială limitată, care sunt în mare măsură predispuse la singurătate pentru simplul fapt că au mai puţine oportunităţi de interacţiune semnificativă cu cei din jur, o altă categorie importantă de „singuratici” include persoanele cu abilităţi sociale reduse, care „subminează” rapid orice încercare a celor din jur de apropiere şi de cunoaştere reciprocă. Cei doi psihologi vorbesc în acest caz de autosabotaj, care se poate manifesta în două feluri: pe de o parte, sunt cei care privesc schimburile sociale ca pe nişte situaţii potenţial anxioase din punct de vedere social, considerându-le simple tranzacţii de afaceri, în care practic nu dezvăluie aproape nimic despre sine şi din care evadează cât de repede pot; pe de altă parte, sunt cei care dezvăluie prea mult despre sine într-un timp foarte scurt, cu alte cuvinte acei egocentrici de care ceilalţi trebuie să se ferească pentru a nu deveni parte a unor situaţii jenante. Singurătatea este mai degrabă expresia lipsei unor interacţiuni semnificative cu alţii, şi nu lipsa unor conexiuni sociale.

Ce am eu, o singuratică notorie, de reţinut din această teorie? Dincolo de cunoaşterea unor oameni noi, cred că cea mai importantă lecţie este să îmi permit să mă deschid celor din jur, puţin câte puţin, să permit altora să îmi pătrundă în spaţiul personal, nu foarte aproape totuşi, să descopăr şi să accept nevoile de comunicare ale celorlalţi, să îmi perfecţionez abilităţile sociale fundamentale. Fiecare nouă dezvăluire de sine este un preţ fair plătit pentru a mă pune la adăpost de efectele potenţial distructive ale singurătăţii mele autoimpuse, care îmi poate scurta viaţa mai rău ca obezitatea şi sedentarismul.

paginadepsihologie.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • Calandrella
      De Calandrella
      Te pune pe gânduri să tot auzi asta. Şi, da, e greu. Şi parcă nu pot să nu mă întreb: de ce e aşa de greu? Cum făceau mamele şi bunicile noastre cu mai mulţi copii? De ce, parcă, nu mai putem face nimic în afară de rolul de părinte, odată ce devenim părinţi? Restul lucrurilor le facem mereu pe fugă, parcă furând un pic de timp de altundeva.
      Am analizat familiile care au apelat la mine, în ultimele luni, şi am găsit ceva ce am întâlnit la toţi: sunt familii fără suport social. Oameni relativ recent mutaţi în oraş, cu un job foarte solicitant. Până la sosirea copilului, din varii motive ce țin în principal de job, nu au reuşit să îşi formeze o reţea socială de sprijin. Prieteni la distracţie au cu toţii, dar, vorba proverbului, „prietenul la nevoie se cunoaşte”. Şi la nevoie… prietenii n-au mai fost: nevoia de a-i ajuta cineva pentru cumpărături, nevoia să le ia cineva copilul din braţe două-trei ore, cât să poată respira şi părinţii şi să îşi amintească cum e să fii şi fără grija unei alte fiinţe în gând.
      Greu a fost şi pentru bunicile şi mamele noastre. Dar cele care cumva au reuşit să o scoată la capăt aveau suport social, sprijin din partea comunităţii. Bunici aproape, o vecină care lua copilul în grijă şi… se ajutau reciproc. O soră, o cumnată, cineva care oferea ajutor. Parcă pe măsură ce se lărgeşte comunitatea virtuală, se îngustează cea reală. Prietenii de pe facebook nu se oferă să aibă grijă de copil o oră, până mergi la un tuns, nu?
      Toţi părinţii îşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor. Iar azi avem, probabil, cea mai bogată informaţie documentată ştiinţific despre cum e sănătos să ne creştem copiii. Dar asta presupune timp şi efort. Încercăm să facem tot ceea ce presupune parentingul informat (să îi spunem aşa, ca să nu ne limităm la diverse curente) concomitent cu a ne dezvolta cariera, a avea grijă în continuare de relaţia noastră de cuplu, de prieteni şi de hobby-uri.
      E misiune imposibilă, fără sprijinul comunităţii. Şi asta mă doare cel mai tare, când lucrez cu astfel de familii: deşi îmi doresc mult să îi ajut, ceea ce pot face în terapie ca să reduc presiunea asupra lor este limitat de posibilitatea lor de a-şi construi o reţea socială reală. Una care să le ofere sprijin cu adevărat.
      Un proverb britanic spune: „It takes a village to raise a child.” E nevoie într-adevăr de un sat întreg, de o comunitate, pentru a creşte un copil.
      Mulţi părinţi nu au în jurul lor o comunitate care să îi spijine cu adevărat. Fie că au părinţii departe (mulţi dintre copiii primilor români care au plecat din ţară să muncească în străinătate devin azi părinţi), fie că nu se înţeleg cu propriii părinţi (pentru că nu le împărtăşesc valorile de viaţă în general sau cele despre creşterea copiilor în special), fie nu au fraţi sau surori, fie au avut un job care i-a împiedicat să formeze relaţii de prietenie ş.a.m.d. FOARTE MULŢI PĂRINŢI SUNT SINGURI. Singuri şi disperaţi, încercând să crească cât mai bine unul, doi sau mai mulţi copii. Iar efortul lor de a se descurca singuri cu toate ne costă mult pe toţi: multe familii se despart, cu toată povara economică a divorţului (există studii despre asta), copiii suferă, adulţii se îmbolnăvesc, oameni valoroşi îşi irosesc potenţialul creativ, pentru că nu se pot încadra în cerinţele rigide ale unei corporaţii sau ale alteia ş.a.m.d. 
      Ce e de făcut, aşadar?
      În primul rând, haideţi să nu mai blamăm părinţii. Haideţi să nu ne mai dăm ochii peste cap şi să recunoaştem cu toţii deschis: E AL NAIBII DE GREU SĂ FII PĂRINTE. Haideţi să nu ne mai dăm ochii peste cap, când auzim o mamă care se plânge că nu a dormit o noapte întreagă de X ani. Haideţi să nu mai luăm la mişto un tată care spune că nu poate veni azi la fotbalul săptămânal, că e bolnavă soţia şi trebuie să ia el copilul de la şcoală.
      În al doilea rând, haideţi să ne întrebăm (fiecare) ce putem face ca să ajutăm părinţii. Dacă aţi fost recent la o nuntă, aţi auzit la starea civilă următoarea frază: „Familia este celula de bază a societăţii”. Dincolo de interpretările comico-ironice cu sens de temniţă, da, aşa este. O societate se întemeiează pe fiecare familie în parte, este suma tuturor familiilor. Iar cetăţenii săi au în mare parte valorile şi sănătatea cu care vin din familie. Şi, din păcate pentru unii, familia ajunge o celulă în sensul de temniţă. Părinţii singuri şi disperaţi, fără ajutor, aşa se simt, ca în temniţă. Şi se mai simt şi vinovaţi că au aceste sentimente. Aşadar, haideţi să ajutăm. Cum?
      • Dacă eşti părinte, CERE şi ACCEPTĂ AJUTORUL celor din jur. Dacă spui că ţi-e greu şi ceri ajutor, nu înseamnă că eşuezi sau nu eşti un părinte destul de bun. Tu, familia şi copilul tău veți avea doar de câştigat, dacă ceri şi accepţi ajutor.
      • Dacă eşti prieten adevărat, fii alături de prietenii tăi şi după ce devin părinţi, chiar dacă tu încă nu eşti părinte. Împrieteneşte-te cu noul membru al familiei, ca să îţi poţi ajuta prietenii. Dacă eşti şi tu părinte, ştii ce greu e. Ajută cum poţi şi, doar pentru că pe tine nu te-a ajutat nimeni, nu perpetua această greşeală a comunităţii.
      • Dacă lucrezi cu părinţi, indiferent că eşti coleg, subordonat sau şef, nu te gândi automat că părinţii „profită” de rolul de părinte şi cer condiţii speciale. Normal că nu mai pot face lucrurile la fel ca înainte să devină părinți. Sigur că memoria şi concentrarea lor nu mai e la fel. Încearcă să îţi pui o săptămână ceasul să sune din oră în oră noaptea şi vezi cum te afectează asta. Ai răbdare cu ei, va trece perioada cea mai grea şi ei îşi vor folosi din nou potenţialul la maximum. Până atunci, ajută-i atât cât poţi şi ai răbdare cu ei. Aşa, toată lumea câştigă pe termen lung.
      • Dacă eşti părinte de părinte, ajută-ţi copilul. Dar ASCULTĂ-L cum are nevoie să fie ajutat. Respectă-i deciziile în privinţa propriului copil. Dacă l-ai crescut bine, şi-a ales bine şi partenerul de viaţă şi ştie să decidă singur cum e mai bine pentru copilul său. Simplul fapt că el procedează azi diferit de cum ai procedat tu ca părinte nu înseamnă că cineva greşeşte. E pur şi simplu diferit, încearcă să ţii pasul. Nu îl şantaja cu ajutorul tău, ai răbdare alături de copilul tău, ca să învăţaţi cu toţii noile roluri: el de părinte, tu de bunic. Nu încerca să fii mamă sau tată, străduieşte-te să fii bunic. Fii alături de el necondiţionat şi în rolul de părinte, înţelege că are uneori zile mai grele şi nu te tratează aşa cum ţi-ai dori. Iartă-l şi ajută-l necondiţionat.
      O societate sănătoasă şi prosperă are nevoie de oameni sănătoşi. Iar oamenii sănătoşi cresc în relaţii sănătoase. Nu îţi place societatea, comunitatea din jur? Schimbă ceva la tine şi relaţiile tale. Relaţiile sănătoase vor forma o societate sănătoasă. În loc să blamăm, haideţi să ajutăm şi să construim împreună relaţii sănătoase.
      paginadepsihologie.ro
    • marinella_marinella
      De marinella_marinella
      La 27 de ani ma simt pierduta, pustie.. si singura! Si asta, cu toate ca sunt casatorita si mama a 2 copii. Mam casatorit acum 4 ani si nu la mult timp am ramas insarcinata si singura acasa, sotul alegind sa lucreze peste hotare, si astfel pina in prezent vine si pleaca odata la 3 luni. La un an am ramas insarcinata si cu al doilea si la fel intre 4 pereti. Prietenele mi sau imprastiat peste hotare, care si cum cu nevoile lor. Am crescut fara mama, tata cu sotia de acum si copiii mai mici se descurca la tara cum pot. Sustinere si intelegere din partea lor nu prea am, dar nici limba comuna cu tata nu am avut niciodata. Cu socrii la fel, nevoi si probleme, greutati. Asa traiesc deja de 1 an cu baietii mei de 2 si 3 ani la gazda in chisinau, si sotul la fel vine si pleaca. Totul a devenit o rutina. Nu vreau sa fiu pesimista dar e asa greu sa simt macar  un simplu sentiment sincer de bucurie de fericire. Nici nu mai stiu cine sunt si ce imi doresc (
  •