Cum putem fi mai toleranți? Nimeni nu e perfect


    În relații, este necesar să facem tot posibilul pentru a ne monitoriza nivelul individual de toleranță. Toleranța nu este neapărat bună, însă este necesară. Când viața devine din ce în ce mai agitată, când oboseala pune stăpânire pe noi, toleranța ne este afectată. 

d062df272dc8ef9c11fe9df2a8241685a8d3b1a1.jpg

Devenim irascibili și ni pare extrem de greu să ne mai tolerăm. Uităm de multe ori sau poate că nici nu realizăm cu adevărat vreodată că nimeni nu are dreptate și nimeni nu se înșală. Cu toții suntem ignoranți într-un fel sau altul. Este foarte ușor să aruncăm vorbe în vânt, să cădem pradă negativității, să îi scoatem în evidență celuilalt toate părțile rele, uitând că și noi avem părți rele și că nimeni nu este perfect – nici chiar noi înșine. Lipsa de toleranță creează haos în relații.

Toleranța este o virtute. Este o versiune a regulii de aur în sensul că, în măsura în care vrem ca alții să ne trateze decent, trebuie să îi tratăm decent. Este, de asemenea, o formulă pragmatică pentru funcționarea societății. Dacă un semn de toleranță este sentimentul că „Pot trăi cu X (comportament, religie, rasă, cultură etc.)“, atunci acceptarea merge mai departe, în direcția „X este OK“. Putem tolera ceva fără a accepta, dar nu putem accepta ceva fără a tolera.

Ideea că toleranța este o datorie morală a fost recunoscută și de John Locke, Baruch Spinoza, John Stuart Mill și alții. Ei susțin că oamenii toleranți apreciază individul, independența și libertatea de alegere. Atunci când toleranța face referire la corectitudine, dreptate și respect, evitând să facă rău altora, ea poate fi privită doar ca o virtute morală pozitivă.

Unii psihologi cred că empatia este cel mai important motivator al comportamentului moral. Alții susțin că empatia este un motivator al comportamentului altruist. Persoanele empatice sunt mai sensibile față de gândurile, sentimentele și experiențele altora. Asemenea oameni sunt capabili să se pună în pantofii altcuiva, iar plasarea în pantofii altcuiva este esența toleranței.

Aproape toată lumea știe ce NU vrea de la o relație. Și aproape toată lumea crede că știe ce NU poate tolera la celălalt. În loc să ne facem griji pentru a crea o relație perfectă, ar fi mai util să învățăm să ne bucurăm unii de ceilalți. Să nu uităm că un nivel optim de toleranță este cel ce poate oferi o temelie solidă pentru o relație în care să ne simțim confortabil, să ne simțim acceptați și iubiți. 

Цитата

„Când nu te mai aștepți ca oamenii să fie perfecți, îi poți dori pentru ceea ce sunt.“ – Donald Miller 

Un pas important către toleranță este recunoașterea individualității celuilalt. S-ar putea să nu fim de acord cu un anume comportament, însă dacă încercăm să înțelegem și perspectiva celuilalt, există șanse să găsim explicații destul de plauzibile pentru acel comportament.

Fiind mai toleranți unii cu ceilalți, viața de zi cu zi va fi mult mai plăcută. Când suntem toleranți cu cei care sunt semnificativi pentru noi, când avem răbdare și înțelegere, putem clădi relații sănătoase.

Practica toleranței este, poate, mai mult despre relația noastră cu noi înșine decât despre relația cu alte persoane. Însă practicând răbdarea vizavi de toate aspectele dezagreabile ale oamenilor din viața noastră, vom deveni mai toleranți.

Dacă celălalt este indisponibil din punct de vedere emoțional, atunci relația nu va funcționa. Oamenii intră în relații deoarece doresc să-și împărtășească viața cu o altă persoană. Cineva care este indisponibil din punct de vedere emoțional și care intră într-o relație nu poate duce prea departe acea relație. Lipsa de reciprocitate emoțională nu trebuie tolerată. Mai devreme sau mai târziu, vor apărea frustrări.

Relațiile sunt pline de compromisuri, pentru că realitatea vieții nu coincide cu visurile noastre. Compromisurile în doze potrivite sunt bune pentru orice relație. Micile compromisuri sunt naturale și inevitabile, dar ai grijă să nu renunți prea mult la ceea ce este important pentru tine de dragul unei relații care ar trebui să te ajute să afirmi cine ești deja. Uneori, aceste compromisuri nu sunt nici măcar evidente la începutul relației (poate că ele nu ajung la suprafață), dar odată ce se manifestă este necesar să fie luate în seamă.

Data viitoare când îți pierzi răbdarea față de cineva, oprește-te și gândește-te: „Îmi pierd răbdarea chiar acum și mă lupt cu persoana din fața mea? Merită lupta? Am încercat destul de mult și sunt cu adevărat la sfârșitul răbdării mele? Nu pot tolera așa ceva?“ De cele mai multe ori, lăsăm lipsa de răbdare să pună stăpânire pe noi și, în acest proces, pierdem o persoană care ne era mult mai dragă decât problema pentru care ne-am pierdut răbdarea și pe care am considerat-o ca fiind ceva de netolerat.

paginadepsihologie.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • julia122997
      De julia122997
      Mai știm că nu vrem să fie violent, prieten cu băutura, afemeiat și mincinos. Iată însă alte trei lucruri pe care nu trebuie să le accepți de la partenerul tău oricât de minunat ar fi.
      1. Intruziunea în spațiul tău privat
      Poate fi vorba de o cameră în care stai cu ușa închisă pentru că ai nevoie de solitudine sau să te epilezi. De telefonul tău mobil și de rețelele de socializare, de contul tău de email, de poșeta ta, de scrisorile pe care le primești, nimeni nu are dreptul să își bage nasul în ele și nici să îți ceară să se uite. Doar tu poți decide ce alegi să împărtășești și când anume dorești să o faci.
      Nu uita că nimeni nu are nici un drept asupra ta.
      2. Interferența cu bunul simț al vieții tale 
      Aici poate fi vorba de orice, de la forma ta fizică la randamentul de la serviciu și împlinirea viselor tale. Atingerea fiecărui obiectiv presupune pe lângă a avea încredere în procesul vieții, o minte clară și o anumită disciplină.
      Ai nevoie de un partener care sprijină aceste lucruri în loc să vină să le dea peste cap. Care nu îți spune să renunți la ora de yoga preferată pentru a-l însoți la un film cu drone la mall sau care nu găsește prilej de ceartă cu o seară înaintea unei prezentări extrem de importante.
      3. Vampirizarea energetică
      Există persoane care, fără să vrea, sunt vampiri energetici. În preajma lor te simți stoarsă de idei și de energie iar când pleci de lângă ele și ajungi la tine acasă simți că vrei să dormi o săptămână și că probabil tot nu ți-ar fi de ajuns dacă ai face-o.
      Un nivel ridicat de energie este esențial pentru buna desfășurare a vieții tale iar un vampir energetic este ultima persoană pe care ți-ai putea-o dori lângă tine în fiecare zi, mai ales în mod intim.
      kudika.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Pe de altă parte, câteodată, să spunem „da” unor sarcini – pe care nu vrem să le facem din teama că nu vom şti cum să le facem sau că nu le-am face suficient de bine sau că ne-ar expune într-un mod care ne-ar scoate din zona de confort – poate fi benefic. Am învățat, e drept că în timp, că poate fi de bun augur în cele din urmă să spun „da” când îmi vine să spun „nu”, pentru că această provocare poate fi un punct de dezvoltare pentru mine. Astăzi știu că doar așa învăţăm ceva sau facem ceva din ce în ce mai bine, doar dacă exersăm, dacă ne expunem riscului de a încerca ceva nou. De multe ori, ne putem liniști anxietatea și teama în fața a ceva nou, dacă facem pe dos față de cum ne-ar fi confortabil sau familiar.
      Dar acum vreau să vorbesc despre acele situații în care cineva ne cere ceva care este un inconvenient real pentru noi sau atunci când deja suntem supraîncărcați de sarcini și responsabilități și, din neputința de a refuza, acceptăm să îndeplinim încă o cerere. Ceea ce se întâmplă în astfel de situații este că, dacă spunem „da” atunci când cu adevărat am fi vrut să spunem „nu”, emoții precum furia, frustrarea, dezamăgirea pot apărea îndreptate către persoana căreia i-am răspuns pozitiv, chiar dacă persoana respectivă nu a făcut practic nimic greșit. De asemenea, aceleași emoții le putem îndrepta și către noi înșine, iar dacă ne asumăm că facem mai mult decât putem duce, putem deveni și foarte stresați. Pe termen lung, acest aspect ne poate afecta stima de sine și poate duce către depresie și anxietate. Desigur, există și situații în care unii dintre noi chiar spun „nu”, dar o fac într-o manieră agresivă, lipsită de respect și considerație față de cealaltă persoană. Efectul acestui mod de a comunica este că, în timp, interlocutorii ajung să nu ne mai aprecieze și să aibă resentimente față de noi – și, astfel, vom pierde relații importante. 
      Când suntem mici, suntem asertivi
      Când suntem copii mici, nu avem nicio dificultate să spunem „nu”. Toți părinţii ştiu că, în jurul vârstei de 2-3 ani, cuvântul preferat al unui copil e „nu”. Este o etapă firească de dezvoltare în copilărie. Și cei mai mulți dintre părinți se luptă din greu cu această încăpățânare a celui mic, care îl ține strâns în brațe pe „nu”. Și duc multă muncă de lămurire pentru a-l transforma pe „nu” în „da”. Deşi știu că adesea „nu”-ul copiilor lor poate fi frustrant pentru părinți, le recomand să-l prețuiască și să încerce să-l respecte, atunci când acest lucru nu parvine sănătății și integrității copilului, deoarece reprezintă modul lor asertiv de a-și afirma dreptul de a refuza și de a se exprima în acord cu nevoia lor.

      Teoria spune că, la început, cu toții venim pe lume cu un grad ridicat de asertivitate. Adică avem înnăscut un mod de comunicare prin care ne exprimăm propriile nevoi și drepturi și, în același timp, suntem dispuși a ne regla aceste nevoi în funcție de felul în care ele sunt împlinite.
      Pe măsură ce creștem, învățăm să ne ajustăm comportamentul și răspunsul, pentru a ne conforma cerințelor și răspunsurilor celor din jur – la început, ale adulților semnificativi din familie, ulterior, ale prietenilor, colegilor, profesorilor etc. Și astfel, din interacțiunea cu ceilalți învățăm și exersăm un anume stil de comunicare. Dacă ar fi să privim comunicarea ca pe un continuum, la un capăt s-ar afla modul pasiv de a comunica (atunci când propriile mele drepturi și nevoi nu contează), iar la celălalt capăt s-ar afla modul agresiv de a comunica (atunci când doar nevoile mele contează). De exemplu, dacă în familie modelul de interacțiune în situații de conflict este bazat pe țipete și pe agresivitate, este foarte probabil să preluăm acest model de comunicare. Sau, dacă mesajul constant pe care îl primim este că întotdeauna trebuie să-i mulțumim pe alții mai întâi, poate fi dificil să mai acordăm credit și propriilor nevoi. Pe de altă parte, dacă în primii ani de viață exprimarea emoțiilor negative ne-a fost refuzată, ignorată sau ridiculizată, ne deprindem să ascundem sau să ne reprimăm acest tip de emoții.
      Așadar, în copilărie și adolescență învățăm să ne adaptăm comportamentul în funcție de mediu: dacă am fost inițial asertivi în fața unor părinți sau prieteni agresivi și asta ne-a creat probleme, învățăm să ne ferim „din bătaia puștii” și putem să devenim pasivi. Sau învățăm să fim la rândul nostru agresivi, pentru a supraviețui. De cele mai multe ori, avem de-a face cu un lanț al slăbiciunilor, pentru că membrii familiei de la care am învățat un astfel de comportament, la rândul lor, l-au învățat de la cineva din familia sau mediul lor.
      De ce ne este greu să spunem „nu”
      Avem dificultăți în a spune „nu” deoarece avem o mulțime de credințe legate de imposibilitatea de a refuza pe cineva. Asemenea credințe sunt disfuncționale, adică nu ne sunt de ajutor. De exemplu: „Să refuzi pe cineva este nepoliticos și egoist” sau „Dacă spui «nu» cuiva, îl vei face pe celălalt să se simtă respins”; „Dacă îi spun «nu», acea persoană nu mă va mai plăcea”; „Nevoile altora sunt mai importante decât ale mele”; „Întotdeauna ar trebui să-i mulţumesc pe alții și să fiu de ajutor”.
      Aceste gânduri care nu ne ajută sunt doar opinii pe care, la un moment dat în viață, le-am învățat. Ele nu sunt aspecte obiective ale realității. Fiecare dintre aceste gânduri ar putea fi flexibilizat sau înlocuit cu un alt gând mai folositor, mai sănătos. De exemplu: „Alți oameni au dreptul de a-mi cere ceva și eu am dreptul de a refuza”; „Atunci când spui «nu», refuzi o cerere, nu respingi o persoană”; „Atunci când spun «da» la ceva anume, de fapt spun «nu» la altceva; întotdeauna avem de ales”. Oamenii care au dificultăți în a spune „nu”, de obicei, sunt cei care supraestimează dificultatea pe care o întâmpină cealaltă persoană în a accepta un refuz. Se gândesc că alții nu vor face față situației, dacă vor auzi un „nu”.
      Cum putem să devenim (din nou) asertivi
      Primul pas ar fi să identificăm acele situații și mai ales acele relații în care dorim să ne îmbunătățim modul de a comunica. Să analizăm în ce fel obișnuim să ne comportăm în astfel de situații. În mod normal, răspunsul este dat într-o manieră pasivă sau mai degrabă agresivă?
      Imediat apoi, să ne identificăm și analizăm gândurile și convingerile disfuncționale asociate cu aceste situații, printr-un proces de analiză cu argumente pro și contra. Putem examina veridicitatea acestor convingeri, evaluându-le precum un detectiv sau avocat. Important ar fi să încercăm să flexibilizăm asemenea convingeri dintr-o perspectivă mai asertivă asupra situației respective. De asemenea, să identificăm și orice comportament nefolositor sau disfuncțional pe care l-am utilizat în respectivele situații. Să analizăm atât comportamentul verbal, cât și pe cel nonverbal. Puteți transmite un mesaj verbal într-o manieră asertivă, însă ceea ce comunicați la nivel nonverbal poate fi destul de pasiv, astfel contrazicând mesajul verbal. De exemplu, dacă spuneți „Nu-mi place când faci asta” (ceea ce este o afirmație asertivă), dar o faceți cu voce joasă, aproape șoptită, fără contact vizual și clătinându-vă de pe un picior pe celălalt, atunci comportamentul nonverbal îl va submina pe cel verbal și, probabil, nu veți fi luat în serios. Să încercăm să manifestăm și un comportament mai ferm.
      Apoi e important să exersăm, până ce reușim să integrăm maniera asertivă de a comunica, în stilul nostru de a fi. Să fim blânzi cu noi înșine, dacă nu ne iese tot timpul și încă ne mai trezim în situații în care suntem copleșiți de sarcini (pentru că ne-a fost greu să refuzăm o parte dintre ele), deoarece schimbarea convingerilor și a comportamentelor este dificilă și necesită efort și timp.
      paginadepsihologie.ro
  •