Mii de plușuri aruncate în tribună copiilor bolnavi

Imediat după ce Meghan Markle și Prințul Harry s-au întors din călătoria din Africa, cei doi au luat parte la WellChild Awards, un eveniment anual care vine în ajutorul copiilor grav bolnavi.
Premiile WellChild sunt date unor tineri grav bolnavi din U.K, ale căror calități și talente sunt recunoscute și apreciate, dar și a oamenilor care fac eforturi considerabile pentru a-i îngriji, a-i face fericiți și de a le oferi educația necesară.
Prințul Harry a ținut un discurs extrem de emoționant despre ce înseamnă rolul de tată și cum a reușit să îl schimbe acest lucru: „Ei întotdeauna mă vor inspira, iar din acest an rezonez mult mai mult cu ceea ce înseamnă să fii tată. Anul trecut, când eu și soția mea am participat la WellChild Awards, știam că urmează să avem un copil și nimeni altcineva nu știa. Ne gândeam la ce putem face să ne protejăm și să ne ajutăm copilul care urmează să se nască.”
Prințul Harry și-a continuat discursul spunând faptul că: „Acum, părinți fiind și vorbind despre asta cu voi, acest lucru mă înduioșează într-un mod pe care nu l-aș fi putut înțelege dacă nu aveam un copil.”
Meghan Markle și Prințul Harry au participat și la o ceremonie înainte de decernarea premiilor, unde s-au întâlnit cu mai mulți tineri câștigători din fiecare categorie, dar și cu persoanele care au grijă de ei și au putut vorbi cu fiecare.

Prințul Harry este implicat în organizația WllChild încă din 2007, iar în 2017 a vorbit și despre ce semnifică aceste premii: „Aceste premii au fost create pentru a oferi unui grup de copii extrem de curajoși o șansă, dar și familiilor care au depășit destul de multe greutăți. Viața pentru familiile care au grijă de copii grav bolnavi este grea. Iar fără WellChild este și mai grea.”
Un moment cu adevărat emoționat a fost acela când cei doi au vorbit și cu o tânără care, pentru această ocazie specială, a ales să poarte o tiara.
WellChild este una dintre cele patru organizații caritabile pe care Ducele și Ducesa de Sussex le-au ales pntru a beneficia de pe urma donațiilor făcute de către public după ce s-a născut fiul lor, Archie.
elle.ro

Alina Yakupova, în vârstă de doar șase ani, din Moscova, Rusia, a început să să facă modelling de la patru ani. Acum, însă, după ce a apărut în mai multe pictoriale și după ce a adunat zeci de mii de urmăritori pe Instagram, ea a fost desemnată ”cea mai frumoasă fetiță din lume”. 

Alina a apărut în numeroase pictoriale ale unor branduri celebre și continuă să impresioneze o lume întreagă cu frumusețea ei răvășitoare. Ochii ei, de un albastru ireal, dar și părul blond miere au cucerit oameni din toate colțurile lumii, ea având, la doar șase ani, fani din Germania, Costa Rica și chiar California.

”Fetița asta e cea mai frumoasă”, a comentat cineva, în timp ce altcineva a scris: ”Atât de drăguță, atât de dulce. Un adevărat înger!”

Alina nu este primul model din Rusia care cucerește inimi de pe întreg mapamondul. În urmă cu doi ani, Anastasia Knayazeva devenea cunoscută pe rețelele sociale, mulți internauți fiind uimiți de frumusețea ei răvășitoare. Mai mult de atât, de-a lungul timpului, ea a avut contracte cu branduri celebre precum Monnalisa Kids, Yudashkin Kids și Gloria Jeans
a1.ro

Cum copilul meu habar nu avea cum de ne-am oprit brusc, pe stradă, să vorbim cu un străin, ba chiar ne-am și pupat că nu ne-am mai văzut demult, eu am făcut introducerile.
Apoi, încep amabilitățile:
”Ce faci? Câți ani ai? Ești la școală? Și îți place? În ce clasă ești? Îți place și ție vreo fată? Ce note ai la școală?” De parcă astea ar fi întrebări de pus imediat ce ai făcut cunoștință cu un om. Când cunoști o persoană nouă, după ce-i afli numele, să mă iertați, dar sunt convinsă că nu săriți direct cu ”Si câți ani ai? Și unde lucrezi? Și ce salariu ai? Ești combinat?”. La copii, ei bine, chestia asta nu se aplică. Atunci când cunoști un copil, nu contează, intri cu bocancii în viața lui. Din acest punct de vedere ei nu sunt oameni.
Vizibil deranjat, fii-miu, într-un uriaș efort de diplomație după ce răspunsese la primele înterogări, a întrebat dacă chiar trebuie să răspundă. Cumva, mă întreba asta și pe mine, strângându-mă de mână, după destule întrebări.
”Aaa, păi e rușine!” a răspuns cunoștința și am rămas amândoi cu gurile strâmbe. M-am scuzat ”cât de cât elegant”, ca să zic așa, am mărturisit că rușinea nu e la el, ci în altă parte și am încheiat discuția de comun acord. Oricum ne grăbeam.
E rușine... 
Am venit spre casă cu acest refren care mi-a marcat și mie viața: E rușine!
Ce e rușine? Cine decide ce e și ce nu e rușinos? Cine este acest judecător al rușinii care le dă câștig de cauză numai adulților? Am crescut în umbra rușinii, toată copilăria mea a fost luptă antirușine pe toate flancurile: să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu învăț, să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu mă port frumos, să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu spun poezii la comandă, să nu îi fac pe ai mei de rușine și punct.
Nu mai pot cu rușinea, dragilor!
Am crezut, în naivitatea mea, că generația asta nouă de părinți va face tot posibilul să scape de metehnele care ne-au ciomăgit personalitatea.Ei bine, văd acum, la părinți din generația mea, că folosesc în continuare acest instrument al rușinii. Au transformat-o într-o unealtă de parenting și o folosesc cu orice ocazie:
Are copilul un tantrum și s-ar arunca pe jos să plângă? 
Ridică-te! E rușine!
Vrea copilul să îi cumperi cel mai otrăvitor dulce de la cea mai bombă tarabă și începe să plângă?
Termină! E rușine!
E obosit și nu mai poate avea răbdare la coadă la plătit facturi?
Încetează! E rușine!
Te oprești de vorbă cu prietena ta pe stradă și copilul trage de tine că vrea acasă?
Potolește-te! Nu ți-e rușine să mă întrerupi?
Vrei să pleci mai repede din parc și copilul se opune?
Ne facem de râs! E rușine să faci așa!
Fetița ta de 2 ani, care habar nu are de sexualitate și alte chestii, își ridică fustița în parc?
Rușine! E rușine! Aoleu! E grav! Nu mai fă așa! E rușinos!
La cine e rușinea, de fapt? 
Nu! Nu copiilor ar trebui să le fie rușine! Rușine ar trebui să ne fie nouă, oameni mari, că nu suntem capabili să gestionăm relația cu ei, nu suntem capabili să ne purtăm cu ei omenește și ne folosim de rușine. 
eva.ro

„După ce a apărut postarea, oameni din toată lumea m-au susținut! Această zi am numit-o ,,miracol”. Nu am văzut așa ceva. Am închis strângerea de fonduri. Începând de ieri și până la sfârșitul zilei de azi, am strâns 2,5 milioane de ruble. Acești bani sunt suficienți pentru primul etapă”, a spus Ekaterina.

Potrivit femeii, a doua etapă este programată pentru anul viitor. Întreaga perioadă de tratament va dura aproximativ șapte ani, deoarece Katya și soțul ei speră să-i vindece copilul înainte de a merge la școală.

Ekaterina a remarcat că nimeni nu poate explica originea bolii rare a fiului ei. Este vorba despre un nevus uriaș, o aluniță, însă una gigantică, acoperită cu păr. Unii experți au exprimat părerea că aceasta ar putea fi o mutație genetică sau o „eșec intern” în timpul dezvoltării fătului în săptămâna a 10-a – a 24-a de sarcină.
unica.md

Am mers în nordul Republicii Moldova, la Bălţi, să o cunoaştem pe Maria. Am surprins-o la ora de matematică, într-o clasă obişnuită, studiind cot la cot cu ceilalţi colegi. Mare ne-a fost, însă, mirarea să vedem un elev cu autism ieşind la tablă.
După exerciţii şi ecuaţii, vine mult aşteptata recreaţie. În timp ce toţi elevii zburdă pe holurile şcolii şi socializează, pauzele Mariei se petrec în linişte, cu telefonul mobil. Solitudinea este totuşi ceea ce o deosebeşte cel mai mult de semenii ei. Chiar dacă la ore este o elevă despre care nu ai bănui că are vreo tulburare de comportament.
„Eleva Maria efectuează operaţii matematice foarte bine, ştie tabla înmulţirii la perfect. Dacă nu înţelege ceva ea ridică mânuţa şi strigă că nu am reuşit şi asta este foarte bine, eu tot timpul mă strădui să reuşească, să scrie condiţiile, să rezolve, să fie de rând cu ceilalţi elevi,” a spus Maria Plăcintă, profesoară de matematică.
Svetlana Rotaru, profesoară de limba şi literatura română: „Este o fetiţă extraordinară, deosebită în plan mental dar originală în planul activităţilor ei. Ştie să scrie, pe nota 8 şi mai mult, ştie să citească foarte bine, chiar ar putea să se compare cu mulţi dintre colegii ei de clasă.”
Acum 12 ani, Lolita Gorbattt a adus pe lume 2 fete gemene, Maria şi Mirela. Chiar din primele luni de viaţă, fetiţele se deosebeau foarte mult una de alta.
Lolita Gorbatîi, mama Mariei: „Pe la 7 luni jumate 8, eu am observat că ea este mai retrasă, nu are emoţii, este ca o păpuşă rece şi, ce m-a pus cel mai mult în gardă, a început să se legene. Şezând pe şezute se leagănă. Acestea au fost simptomele pe care eu le-am observat la 8 luni.”
Un mare noroc al Mariei a fost să vină pe lume într-o familie de medici, care au ştiut imediat să mobilizeze si s-a înarmat cu multă răbdare, speranţă şi credinţa că într-o bună zi totul va fi bine. Mama fetei îşi aminteşte în detalii primul cuvânt rostit, apoi primele fraze sau prima poezie la un matineu. În autism, toate aceste lucruri normale sunt adevărate performanţe.
Lolita Gorbatîi, mama Mariei: „Ultimul matineu la Adio, Grădiniţă a spus o poezie din câteva rânduri, pentru mine au fost nişte lacrimi mari, de bucurie, fiindcă nu m-am aşteptat că măcar câteva rânduri ea o să spună.”
Deşi sunt gemene, Maria are trăsături speciale. Pentru că în lumea ei nu există răutate.
Lolita Gorbatîi, mama Mariei: „Maria este mai veselă într-un fel, pentru că ea primeşte lumea aşa cum este, mai adevărată, mai fără minciună, fără invidie. Ea este sinceră.”
Maria şi Mirela nu stau într-o bancă la şcoală şi nu se îmbracă identic, dar petrec mult timp împreună. Mirela, care e sora responsabilă, spune că îşi simte sora, o ajută, dar desigur că se mai ceartă, ca fetele.
„Când Maria are temperatură eu după cum ea acţionează îmi dau seama că ceva nu e bine sau o doare capul sau ceva de genul.
Eu am grijă ca să nu se supere, uneori pot să strig la ea dacă face ceva greşit sau strică, dar peurmă mă duc lângă ea şi o cuprind, şi o pup,” ne spune Mirela, sora Mariei.
Chiar dacă este un copil mai retras şi nu prea vorbeşte cu străinii, am reuşit, totuşi, să ne apropiem de Maria. Ne-a povestit că o iubeşte mult pe mama, care o alintă cu bucate alese.
„Eu îmi place să spun secretele, eu iubesc să mănânc pizza, chipăruş, ceaiul cu pâine cu unt,” ne-a mărturisit Maria.
O caracteristică a autismului este că aceşti copii pot, cu uşurinţă şi uneori involuntar, să treacă în conversaţie la o limbă străină.
„My name is Marry, im 12 years old, i love playing games and reading some books.”
Şi astăzi, după 12 ani, terapia comportamentală face parte zilnic din viaţa familiei Mariei. Mama fetei a fost nevoită, pe lângă munca de medic, să creeze o asociaţie ca să ajute cele peste 40 de femei din Bălţi care au adus pe lume copii cu autism. Îşi doresc în oraşul lor facilităţi pentru asemenea familii, îşi doresc educatori şi profesori mai răbdători şi toleranţi, dar cel mai mult visează la un viitor decent şi independent pentru copiii lor.
Lolita Gorbatîi, mama Mariei: „Ei sunt tot aşa, nu au nicio diferenţă, ei tot sunt buni în ceva, poate nu sunt buni în toate. Eu am devenit medic, altceva nu pot face, aşa şi ei, o să devină unul un frizer, unul un coafor, unul un brutar bun. Ei sunt foarte buni, pur şi simplu trebuie ca lumea să ne înţeleagă şi să înţeleagă că asta nu este boală.”
tvrmoldova.md