Povestiri din viaţa de părinte

Tot timpul ai ceva de făcut şi de cele mai multe ori rămâi în urmă cu toate treburile casnice. Este, evident, şi cazul meu. Oricât încerc să le fac pe toate nu reuşesc aşa cum îmi doresc. E bine că am două „ajutoare” de nădejde.

Mersul la cumpărături. O plăcere dacă mergi singur! Atunci când cei mici trebuie să meargă cu tine… lucrurile devin ceva mai dificile. Până ne îmbrăcăm deja obosesc. La magazin cearta pe coşul de cumărături „eu vreau să stau sus!”. Nu ai cum acum că nu are unde să stea bebe! „Dar eu unde stau?”. Mergi în picioare că eşti mare, ai deja 5 ani! „Bine, dar îmi iei o jucărie mică sau măcar un ou de ciocolată!”.

Avem o listă de cumpărături pe care vreau să o respectăm! „Atunci mă laşi la locul de joacă, te roooog?!”.  Carina mă „ajută” la cumpărături şi strecoară în coş, când nu sunt atentă, tot felul de lucruri care ei îi convin şi pe care ştie că eu nu le-aş cumpăra, o cremă de ciocolată, câteva dulciuri mici şi alte obiecte care nici măcar nu ştie ce sunt dar sunt colorate sa îi atrag ei atenţia în vreun fel. Pe unele le observ la timp, pe altele, nu.

Partea cu dusul gunoiului este pentru mine cea mai neplacută dintre toate treburile casei! Îmi anunţ ieşirea de parcă ar interesa pe cineva. Fii-miu mă vede la uşă şi îmi face „pa-pa”! Fiică-mea absorbită de ceea ce face spune simplu „bine”. Dacă ieşeam să fac orice altceva îmi cerea să-i cumpăr bomboane sau o jucărie. Mă pregătesc să ies spre ghenă cu vreo trei sticle goale la subraţ, un ambalaj de la o jucărie sub celălalt subraţ, cu găleata plină cu moţ efectiv în mână şi încălţată cu doi papuci diferiţi, amândoi de stângul sau de dreptul, după caz, (perechile lor sunt sigur pe undeva!), în hainele de casă vomitate de cel mic şi nepieptanată anul ăsta. După ce deschid uşa aştept puţin să mă asigur că nu mă vede vreun vecin, sunt oameni bătrâni pe etaj, şi sigur stau prost cu inima!

Ajung la ghenă, îmi cad sticlele goale şi mă grabesc să le îndes repede pe tomberon. De ce repede? Imediat ce deschizi capacul tomperonului mă trezesc inevitabil cu foi de ceapă şi ustoroi direct în faţă şi în freza mea mult invidiată. Nu, nu sunt cojile mele, dacă erau ale mele mai ziceam! Nuuu, ale vecinilor, pe ale mele le-aş fi primit cu stoicism! Cu ochii întredeschişi, ca să-i protejez, arunc repede tot ce am şi, în încercarea de a pune cât mai repede capacul pe care îl ating foarte puţin spre deloc, cade şi se trânteşte greu. Răsună în toată scara. Atunci, pe pariu că deja sunt aţintiţi spre mine câţiva ochi pe vizor. Fii-mea nu ajunge la vizor, ea a ieşit din casă şi mă aşteaptă pe covorul de la intrare râzând. Are aceeaşi figură ca atunci când se uita la Mr. Bean. Mie imi lipseşte ursuleţul, dar am în schimb o găleată goală!

Spălatul hainelor. Spălam aproape zilnic. De fapt, cred că treaba cu rufele este pe primul loc dacă aş avea o fişă a postului! Balconul nostru e tot timpul plin de rufe întinse la uscat. Totul decurge conform rutinei. Partea cu rufele este o treabă de echipă: ne uităm toţi trei cum se învârt hainele în maşina de spălat şi cum se prind pe margine ciorăpeii micuţi ai lui Răducu, apoi, ne plimbăm cu coşul de rufe prin casă, facem poze, plimbăm jucăriile cu el, facem cuib în el sau orice altceva.

Dacă se îndeasă amândoi în coşul de rufe, Carina îl înghionteşte pe cel mic pentru că ea nu are loc suficient, el ripostează în felul lui, o trage de păr şi tot aşa până cedează unul dintre ei şi părăseşte coşul. Într-un final, scoatem şi rufele. Cu toţii! Ciorapii sunt în „fişa postului” Carinei. Răducu plimbă şi el ce prinde prin casă, pentru ca în final să ieşim cu toţii victorioşi.

Bebe Răducu merge! Crăcănat, cu zulufii în vânt şi rânjind cu gura până la urechi lăsând să i se vadă dintişorii. Îmi crapă inima de bucurie când îl văd. Sper să nu uit niciodată trăirile astea. Merge ce merge şi apoi se aruncă efectiv în braţele mele, ca un bolovan, şi-l strâng cu putere. Râde până la prima căzătura, plânge, se ridică şi o ia de la capăt.

Cred că primii paşi sunt cei mai emoţionanţi, mai asteptaţi şi mai frumoşi din viaţa unui părinte. Adoră să fie alergat şi fuge râzând în hohot poate-poate l-o fugări careva. Chiar dacă nu sunt doritori el tot fuge şi râde zgomotos.

Sunt ruptă de somn tot timpul. S-a culcat de prânz cel mic şi cu disperare mă trântesc în pat în speranţa că îmi voi recăpăta puţin forţele. Toată ziua am visat la momentul ăsta! Carina mă terorizează să ne jucăm „foc şi apă” şi deja a ascuns o jucărie! Se supără că nu sunt la fel de activă ca şi ea şi mă tot pune să caut şi să ascund apoi jucăria. Accept jocul şi deja am găsit jucăria de două ori.  Acum a ascuns iar jucaria şi trebuie să o găsesc … dar nu mă mai poate urni nimeni şi nimic! Ea nu e de aceaşi părere! Îmi zice încontinuu „cauţi, cauţi, haaai, cauţi?”. Îmi dă indicii ademenitoare şi ţopăie pe lângă mine ca să fie sigură că şederea mea este cât se poate de neplacută!

La fiecare câteva secunde se mai aude: „hai, cauţi???”. Mă gâdilă pentru că ştie că asta efectiv nu suport şi mi-a trecut, bineînţeles toată lenea. Ca să fie cât mai sigură că mă stârneşte, ţopăie pe lângă mine şi se proseşte pe diferite voci. Scoate jucăria ascunsă şi îi tot schimbă locul. Crede că găseşte ascunzători din ce în ce mai bune şi astfel eu o să mă perpelesc căutând jucăria şi râde zgomotos închipuindu-şi cât mă voi chinui să o găsesc. Mă trezesc cu o jucărie direct în ochi.

Na şi odihneşte-te dacă poţi. Ce atâta grabă? Poate peste câţiva ani!

smartandhappychild.ro