Dincolo de nenumarate avantaje, schimbarile aduse de lumea moderna in care traim implica pierderi care cu greu pot fi suplinite de orice progres tehnologic, economic sau de orice alta natura.

xfin_1441883017_vospitaniye.jpg.pagespeed.ic.Grv-nkGJBt.jpg

Poate pentru ca, desi nu suntem implicati direct în ele, astfel de întâmplari ne fac sa ne punem întrebari esentiale asupra fiintei noastre launtrice, asupra celor din jurul nostru si a destinului care uneori ne joaca feste... 

O astfel de întâmplare am trait ieri, când dupa un trafic infernal am ajuns în cele din urma la faimosul ghiseu de depunere a dosarelor pentru examenul de obtinere a unui permis de conducere. Aveam senzatia unui deja vu. Eu însami am dat examenul de mai multe ori, pâna am reusit sa devin maestra în arta parcarilor laterale. De data asta victima este însa sora mea, care m-a rugat sa merg cu ea când îsi depune dosarul (se încapatâneaza sa creada ca eu îi port noroc... dar asta este o alta poveste).

Am stat la o coada infernala, de parca tuturor li s-a trezit deodata instinctul de conducatori auto si toti au nevoie de un permis de conducere ca sa îsi valorifice acest instinct. Ironii inutile... coada oricum exista întotdeauna, dar daca ai norocul sa iei permisul de prima data scapi de senzatia de deja vu.

Chiar înainte de a ajunge la ghiseu a trebuit sa asistam la o scena rupta dintr-un film psihologic parca. În fata noastra o copila (nu i-ai fi dat nici 16 ani) a întins timida dosarul. Doamna de dupa geamul de sticla a privit-o lung, putin încurcata... „Este prima data când dati examenul?”. „Da.” A zâmbit sters, cu chipul întrebator. „Sunt niste neconcordante la cazier... Stiti... parintii dumneavoastra adoptivi...”. Desi nu stiam despre ce e vorba, am simtit ca peste fiinta mica si inocenta din fata mea s-a prabusit într-o clipa întreg universul. A vrut sa lege o fraza dar nu a reusit decât sa întrebe tremurat, neîncrezatoare... „Care... parinti.... nu înteleg...”. Doamna cu dosarele a tacut si mai încurcata. Într-o secunda toti am îneteles ce s-a întâmplat. Fata fusese adoptata de mica, însa nu a stiut niciodata acest lucru.

Odata cu noi si-a dat seama si ea de adevarul acesta cutremurator. A izbucnit în plâns si nu a mai putut rosti niciun cuvânt. Nici nu stiam ce sa îi spunem. Am asezat-o pe un scaun si am încercat sa o linistim. Inutil de altfel... Cum sa linistesti un om, un copil în fond, pentru care într-o secunda, în fata unui ghiseu, întregul univers a capatat o alta forma? „Linisteste-te, scumpa mea... Parintii tai au facut asta pentru binele tau poate... iar cei care te-au adoptat poate ca nu au gasit calea potrivita sa îti spuna pâna acum. Era atât de speriata...

Nu îmi gaseam deloc cuvintele... eu, care stiu tot timpul sa îmbin cuvinte în fraze frumoase, acum ma simteam neputincioasa în fata unei copile care tocmai aflase ca identitatea ei era de fapt una pe care nu o stiuse niciodata. Si cum altfel sa te simti în fata unui om care îsi cunoaste parintii reali la 18 ani, dintr-un cazier judiciar?

În cele din urma am convins-o ca nimeni nu a vrut sa îi faca vreun rau si ca toate se întâmpla cu un scop anume în viata. „Chiar credeti asta?” m-a întrebat printre lacrimi. „Da, cred. Pentru ca exista lucruri în viata pe care nu le putem alege... uneori viata ne alege pe noi.... Asa e si cu parintii... nu ni-i alegem niciodata... Uneori, când destinul e prea complicat ne aleg ei pe noi...”

egirl.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.