Mai vreau, te roooog!

Nu este prima data cand face asa; de fapt, a devenit un obicei si parca orice iesire se transforma in­­­­­­­­­tr-un camp de negociere nesfarsita pentru fiecare lucru pe care trebuie sa il faca. Si nu stiu cum se face ca mereu ajunge sa fie ca el. Intr-un fel, talentul de negociator il face mandru pe parinte, dar in multe alte feluri il dezamageste, il oboseste, il dispera si il sperie. Si culmea, la final, tot copilul este nemultumit. Parca nu ajungi niciodata sa il multumesti. Asa cum „mai vrea“ la leagan, mai vrea inca o masina, inca o papusa, inca un joc pe calculator, mereu nemultumit de ceea ce are. Si niciodata recunoscator pentru ceea ce are.

Oare copilul este „defect“, e ceva in neregula cu el? Nu, in niciun caz. El merge doar pe principiul foarte bine inteles de copil: „nu e prost cine cere“. Daca tine, tine. Si isi exerseaza aceasta intelegere pe adult. Si inca o veste buna – acest comportament al copilului nu inseamna in niciun caz ca va deveni o persoana lacoma sau egoista. Daca este ajutat de comportamentul adecvat al pa­rintelui, copilul va depasi aceste manifestari pe la 8-9 ani, insa daca este incurajat de slabiciunile parintelui, atunci poate sa le interiorizeze in trasaturi de caracter, extrem de nocive si pentru copil, si pentru familia sa.

Copilul incearca de la varsta de 1-2 ani sa testeze limitele si va continua sa o faca pana cand aceste limite se stabilesc asa de clar, incat nu va mai fi nevoit sa le testeze rezistenta. Asa se intampla si cu acest tip de comportamente. Ele (comportamentele) apar mai ales atunci cand este vorba de ceva amuzant pentru copil sau cand acesta vrea sa intarzie sa faca ceva ce nu ii place. Si nici nu este de condamnat, pana la urma.

Unul dintre primii pasi pentru a evita insistenta de a obtine ceva mai mult decat are este acela de a negocia ferm ceea ce urmeaza sa facem – mergem la cumparaturi si astazi nu luam nicio jucarie, sau luam o jucarie de x lei, nu mai mult, si numai daca nu o ai deja. La fel si cand vrea inca si inca o poveste, sau inca si inca un desen animat, numai ca sa amane momentul culcarii. Vom stabili ferm dinainte cate povesti citim, cate desene vedem. Si nu trecem sub nicio forma peste ceea ce am agreat.

Este suficient ca o singura data sa cedam, sa cream un precedent, ca micul avocat se va folosi de el impotriva noastra. Nu vom decide singuri, ci vom implica si copilul in decizie, tocmai pentru a-l invata sa isi asume responsabilitatea si sa nu se simta obligat sa accepte numai ce spune adultul. Implicarea copilului in decizie la aceasta varsta va consta numai in a-l pune sa aleaga intre doua variante pe care i le propune adultul, nu il lasam pe el sa aleaga orice, pentru ca nu va sti ce sa faca. Daca la momentul faptei va insista sa i se dea mai mult, ii vom reaminti de alegerea facuta, spunandu-i ca poate maine sau data viitoare va putea primi mai mult.

Nu uitam si de anuntarea (din timp) a apropierii momentului final („si acum ultima poveste“, sau „ultimele doua ture cu bicicleta“, sau „mai sunt 5 minute si plecam“ etc.), pentru a scadea intensitatea frustrarii incheierii activitatii placute.

Ce facem daca, desi am negociat, am anuntat din timp incheierea distracti­­­ei, copilul insista, totusi? In primul rand, ne menti­­­nem fermi pe pozitie (nu vom ceda de la ceea ce am stabilit inainte de comun acord), iar in al doilea rand manifestam empatie (verbal) fata de copil. In sensul ca, ina­­­in­te de binecunoscutul „NU“, ii spunem ca ii in­­­­­te­­­­­­­legem frustrarea, ca e normal ca el sa isi do­reas­­­ca mai mult, ca si noi, oamenii mari, simtim la fel, ca stim ca isi do­res­­­­te lucrul respectiv (in loc de o masinuta vrea si masinuta, si jocul lego), dar ca am stabilit un lu­cru, si pentru ca il iubim, dar vrem si sa res­pectam ceea ce am vorbit anterior, vom ra­ma­­­ne la aceeasi deci­zie.

Vom obti­­­ne o atitudine coope­ran­­ta si nu una de razboi, si din stadiul de emotie ne­ga­­­tiva intensa il vom rea­duce la un stadiu ratio­nal. Mentinerea cal­mu­lui (adultului) e foarte impor­tanta. Ener­varea noastra face copilul sa insiste. Copilul va inte­­­le­ge, chiar daca nu pe moment, ca si el trebuie sa res­pec­­­­­­­te regulile. Lucru ce ii va fi de mare ajutor in viata.

Test de rezistenta a nervilor parintilor

Copiii sunt maestri in a testa rezis­tenta nervilor parintilor, de aceea sa nu va mirati daca vor apela la orice fel de mijloace pentru a va convinge (explicatii, amenintari, violenta verbala sau fizica, vorbe mari).

Pastrati-va calmul si spuneti copilului ca nu va schimbati decizia, pentru ca aceasta decizie a fost luata de comun acord ina­inte. „Dar m-am razgandit“, poate spune copilul. „Imi pare rau, dar data viitoare ai sansa sa te gandesti mai bine cand negociem, ca sa nu fie cazul sa te razgan­desti“. Si, poate, strecurat printre refuzurile ferme, ii spuneti si ca sunteti mandri de el, ca, desi nu ii face placere, va accepta sa res­pec­­te decizia si sa faca ce trebuie. Pentru ca asta va face pana la urma, daca nu cumva ati decis sa cedati si sa pierdeti batalia.

baby.unica.ro