Frații și legătura dintre ei


    Cu toţii ştim că părinţii joacă un rol deosebit de important în formarea şi dezvoltare personalităţii noastre. Însă, adesea omitem impactul pe care îl au fraţii asupra identităţii fiecăruia dintre noi.

Frații-și-legătura-dintre-ei.jpg

Ataşamentul fraţilor

Frăţia, una dintre relaţiile semnificative și de cea mai lungă durată din viaţa cuiva, stă sub semnul ataşamentului. Acesta se definește ca o legătură de natură emoţională pe care o dezvoltăm faţă de persoanele cu care ne petrecem o mare parte din timp şi care, prin interacţiune, ne împlineşte anumite nevoi. În copilărie, mai ales în familiile în care există o diferenţă mai mare de vârstă între copii, fraţii mai mari pot juca rolul de figură de ataşament pentru cei mai mici, deoarece ei ajung să servească drept o bază de siguranţă de la care cei mai mici pornesc să exploreze, dar şi o sursă de sprijin la care se întorc pentru confort şi alinare. De cele mai multe ori, frații mai mari sunt cei care au comportamente de grijă, de protecție și de liniștire pentru cei mai mici, mai ales atunci când sunt în afara prezenței părinților. Adesea sunt și cei care reprezintă un model de a fi, de a intracționa, pe care cei mai mici îl asimilează propriei lor personalități. În relaţiile dintre fraţi în care diferenţa de vârstă este mai mică, aceştia ajung să se influenţeze reciproc și profund în etapele de dezvoltare ale personalităţii lor. Tocmai prin prezenţa lor constantă, în perioada copilăriei și adolescenței, ei ajung să se cunoască într-un mod unic şi special, ceea ce îi poate oferi fiecăruia un sistem de referinţă prin care se autoevaluează. Astfel, fraţii ajung să împărtăşească o istorie de viaţă şi o poveste comună a copilăriei lor ceea ce poate aduce mult sens şi înţelegere în viaţa lor adultă.

Rivalitatea dintre fraţi

Există un fel de consens, atât prinntre psihologi, cât şi printre părinţi, care oglindeşte convingerea că relaţia dintre fraţi este una complexă şi adesea complicată, în care rivalitatea manifestată este o caracteristică esenţială. Tematica rivalităţii dintre fraţi este una prevalentă în beletristică, în scrieri biblice, dar şi în cercetările făcute în domeniul psihologiei dezvoltării, din ultimii 30-40 de ani. Rivalitatea între fraţi apare sub forma unei competiţii, adesea inconştientă, pentru atenţia, validarea şi dragostea părintească. Pe măsură ce legătură dintre fraţi se dezvoltă, rivalitatea începe să devină și ea manifestă, iar felul în care părinţii gestionează acest proces, percepţiile pe care le au faţă de fiecare copil, rolul pe care i-l atribuie fiecăruia dintre ei, precum şi evenimentele care se petrec în familie au un rol deosebit de marcant asupra fraţilor și devin definitorii pentru relaţia lor.

copii-frati-e1453322366561.jpg

Cu toate că rivalitatea este considerată o caracteristică însemnată în majoritatea relaţiilor dintre fraţi, există multe alte atribute care definesc această relaţie. Aşadar, dincolo de impactul rivalităţii pentru atenţia părintelui în copilărie, fraternitatea reprezintă și acel tip de legătură numit „chemarea sângelui„. Această caracteristică se traduce în interacţiunile pe care frații le au, mai ales în afara casei, atunci când caută sprijin și protecție în situaţii de stres sau de adversitate.

Relaţia dintre fraţi, în special cea din anii copilăriei şi ai adolescenței, este dată de un cumul de interacţiuni pozitive şi negative. Desigur, că există variaţiuni pe această temă, în care unii dintre fraţi experimentează mai multe conflicte, certuri, agresiuni, pe când alţii au un grad mai mare de intimitate, de susţinere emoţională şi de sprijin; însă, media obişnuită o reprezintă o combinaţie ambivalentă între cele două extreme.

Privite pe un continuum al vieţii, relaţia fraţilor nu este una fixă, rigidă. Ea are această caracteristică a fluidităţii, în sensul în care gradul de pozitivitate, respectiv negativitate, sau cel de apropiere ori de sprijin se poate transforma de-a lungul anilor, câteodată radical, în funcţie de evenimentele semnificative pe care le parcurg fraţii împreună. De exemplu, un eveniment deosebit de traumatizant, precum boala sau moartea unui membru al familiei, poate activa în fraţi un imens resort de sprijin şi de susţinere reciprocă, iar relaţia poate fi un factor cu rol de protecţie în fața stresului. Pe de altă parte, câteodată, diferenţele de personalitate dintre fraţi pot fi atât de izbitoare, încât trăind zi de zi cu un frate care tachinează, provoacă şi irită neîncetat, chiar şi fără a fi nevoie de lupta pentru atenţia şi dragostea părinţilor, aceşti fraţi ajung să nu se înţeleagă, să nu-şi caute apropierea şi au o relaţie plină de negativitate.

Ce face o relaţie dintre fraţi mai bună?

Personalitatea fiecăruia dintre fraţi, modul de interacţiune al tuturor membrilor familiei, atenţia şi grija părintelui oferite în funcţie de nevoile fiecăruia dintre copiii, regulile şi rutinele casei, valorile şi credinţele exprimate în familie – suma tuturor acestor caracteristici au un rol esenţial în dezvoltarea relaţiei dintre fraţi.

Copiii nu sunt imuni față de interacţiunile tensionate manifestate între părinți, iar un mediu mai haotic, lipsit de reguli şi rutine în casă poate pune o presiune asupra tuturor membrilor familiei, facilitând probabil şi conflictul ce apare între fraţi. Așadar, o relație bună între membrii casei, şi mai ales între părinţi, are un impact puternic pozitiv în relațiile dintre copii. Acest lucru îi ajută pe copii să înveţe de la părinți abilități sănătoase de interacţiune, cum să îşi gestioneze adecvat emoţiile copleşitoare, cum să îşi poată negocia argumentele într-o situaţie. Pe de altă parte, este dovedit că părinții aflaţi într-o căsnicie fericită reușesc în mai mare măsură să structureze mediul copiilor lor și să fie mai sensibili la nevoile lor, iar acest lucru influenţează pozitiv şi relația dintre fraţi.

frati-iubire-relatie.jpg

Din punct de vedere al caracteristicilor temperamentale, copiii care au un grad de activare comportamentală mai mare, precum şi cei care au o intensitate emoţională mai ridicată prezintă un risc mai crescut faţă de situaţiile conflictuale. În acelaşi timp, calitatea pozitivă a relaţiei pe care fiecare dintre fraţi o are cu părinţii, în copilărie şi adolescenţă, are un impact pozitiv şi asupra relaţiei dintre ei. Acest ultim aspect vine şi întăreşte încă o dată importanța ataşamentului şi a învăţării sociale, care susţine că dezvoltarea emoţional-socială a copilului este puternic determinată de relaţia pe care acesta o are cu părinţii.

Dacă analizăm ce impact are asupra relaţiei diferenţa de vârstă dintre fraţi şi diferența de gen a acestora, sunt studii care spun că relaţiile dintre fraţi cu diferenţa de vârstă mai mică de 4 ani sunt mai apropiate, mai intime, dar au și mai multe elemente competitive. Fraţii de acelaşi sex, manifestă în copilărie mai multe interacţiuni agresive, cu rol de dominare, în comparaţie cu fraţii de sex diferit, deşi aceste aspecte nu exclud apropierea şi căldura pe care fraţii o manifestă. Pe de altă parte, dualitatea soră-soră, pare să fie mult mai apropiată decât cea frate-frate care este mult mai conflictuală.

Frăția este ca un dar al familiei. Nu ne alegem fraţii. Aşa cum nu ne alegem nici părinţii sau copiii. Dar putem alege felul în care ne cultivăm relaţia cu aceste persoane semnificative din viaţa noastră. Prietenii vin şi pleacă din viaţa unui om, vecinii se mută, colegii de muncă se schimbă, căsniciile se destramă, părinţii mor, dar fraţii şi surorile simbolizează acel fir roşu şi sunt o mărturie a vieţii noastre până aproape de final.

paginadepsihologie.ro





Comentarii


Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Ai lipit un conținut cu formatare.   Elimină formatare

  Only 75 emoticons maximum are allowed.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor


  • Conținut similar

    • De Calandrella

      Si cea mai confortabila perspectiva a spectatorului este, cred, aceea de acuzator. Cel mai simplu si mai autentic, tipic romanesc mod de a aborda o situatie care nu va place si cu care inca nu v-ati confruntat este de a judeca si a acuza. Am trait-o si eu atat de-o parte cat si de cealalta a baricadei.
      Ca spectatoare a unei situatii in care mama isi pierdea cumpatul in fata comportamentului neadecvat al copilului, am apreciat ca eu, cu siguranta, m-as fi comportat altfel: "Ce rost are sa ridici tonul?! Nu ajuta la nimic." Si am ridicat de nenumarate ori tonul, in situatii de conflict cu copilul meu. "Ce rost are sa-i tii predici cand el nici macar nu te aude, pentru ca plange cu zgomot?!"
      Si am facut aceeasi greseala, din impulsivitate si influentata de presiunea sociala. Da, am gresit si eu de multe ori, de foarte multe ori, in fata copilului meu.
      Insa, sunt reactii si abordari pe care nu mi le-am permis niciodata ca mama. Nu mi-am umilit niciodata copilul. Nu l-am agresat. Nu l-am amenintat. Nu l-am lovit si eu dupa ce a cazut. Nu am urlat. Nu i-am vorbit urat. Nu l-am tarat dupa mine impotriva vointei lui. Nu am fost niciodata seful. Nu i-am spus niciodata "nu, pentru ca asa vreau eu", ci cu explicatii si argumente plauzibile.
      Nu de putine ori, am fost de cealalta parte a baricadei si am simtit privirile acuzatoare ale persoanelor care erau in stadiul de a-si dori un copil si, mai ales, ale parintilor ai caror copii nu transpuneau inca in fapte furia. Rares nu a avut crize acute de furie in public, nu s-a tavalit niciodata pe jos, urland si cerand, insa a avut de multe ori, pana la varsta de 3 ani, un comportament neadecvat. Eu fie l-am ignorat, fie l-am inteles si am empatizat cu el.
      Atunci, am putut chiar si auzi: "Uite, cum nu e in stare sa-l educe!" sau "Dati-i, doamna, doua palme la fund, sa vedeti cum se cuminteste!".
      E atat de simplu sa fii spectator. Si nu, nu esti obiectiv, esti doar neexperimentat si neimplicat. Da, stii teorie, si eu am stiut, dar e atat de greu de pus in practica teoria cu si despre propriul tau copil. Sunt atat de multe coordonate care influenteaza, in primul rand, calitatea concentrarii, apoi, ca efect, capacitatea de reactie.
      Da, "tine de tine si de cum vrei sa traiesti", insa tine si de psihicul tau obosit si de dorinta acuta de a te odihni si de incapacitatea, la un moment dat, de a te "reface". Stiu, tot greseli se numesc, dar este cu atat mai dificil cu cat te si confrunti cu situatii noi carora trebuie sa le faci fata "acum si aici".
      Spectatori putem fi toti, parinti mai putini. Parinti adevarati, care sa puna binele copilului mai presus decat confortul propriu, care sa isi creasca si educe copilul in spiritul libertatii, al independentei, al increderii in fortele proprii, al formarii unei constiinte si unui caracter de OM.
      Pe de alta parte, pe vremea cand eram simpli spectatori, eu si sotul meu eram ca doua floricele, naivi si nestiutori. Mai ales eu.
      Priveam admirativ si ne imaginam in locul parintilor pe care ii vedeam in parc tinandu-se de mana si impingand relaxati un carucior. Ea, senina si frumoasa, coafata, machiata, stilat imbracata. El, atent si curtenitor cu ea, privindu-si mandru si cu zambetul pe buze bebelusul dormind in landou. Totul parea atat de simplu, iar dorinta de a avea un copil se concretiza deja in planurile noastre.
      Va pot marturisi o frantura din discursul meu: "Ce familie frumoasa. Deci, se poate. Putem si noi. Vezi?!
      Tine doar de cum vrei sa traiesti, poti sa zambesti sau sa fii incrancenat... Si cum sa fii trist in fata unei minuni?! Iti dai seama? Sa vezi ca are ochii tai, parul meu, cred ca te topesti cand iti zambeste! ..." Era minunat.
      Ceea ce nu stiam atunci si nici cand ne imaginam fericiti si lipsiti de griji, cu puiul nostru dormind intre noi sau zambindu-ne cald, este ca acei tineri se bucurau fie de un bebelus a carui stare de somn era mai prelungita decat starea de veghe, fie de un ajutor pretios.
      Cred ca, fara naivitate si un pic din "nestiind cu adevarat ce urmeaza", am mai amana momentul deciziei de a avea un copil. E simplu sa aduci pe lume un pui de om, e foarte greu procesul de crestere si educare a unui copil. Si nu pentru ca pune copilul multe probleme, ci pentru ca nu poti fi, in acelasi timp si cu rezultate excelente pe toate planurile, (si acum voi puncta din perspectiva femeii) si mama, si sotie, si menajera, si bucatareasa, si femeie cu serviciu. Mai ales fara un ajutor.
      Este greu si pentru ca este diferenta de la cer la pamant intre ceea ce iti imaginezi ca va fi si cum este cu adevarat sa fii parinte.
      Stiu, credeai ca exagereaza mamicile care te avertizau ca, pentru o perioada, nu vei mai dormi, ca nu vei mai avea aceeasi relatie cu partenerul, ca nu vei primi ajutorul care ti s-a garantat, ca viata ta se va schimba radical. Sau credeai ca tu o sa poti face lucrurile altfel, ca tu esti mai puternica, mai optimista, mai toleranta. Vei afla sau ai aflat deja, nu au exagerat.
      Urmeaza o perioada mai grea pentru tine, pentru voi, insa merita efortul. Un copil caruia i te daruiesti iti va fi cel mai bun prieten, cel mai devotat "companion de drum". Cu el vei construi cea mai sincera, mai frumoasa si mai sfanta relatie de iubire. O spun din propria experienta, cu toata sinceritatea si din toata inima.
      jurnaluluneimame.ro
    • De Calandrella

      Nimic mai adevarat, deoarece propria copilarie ne urmareste pentru toata viata, iar structurarea adultului de maine depinde fundamental de modul in care a fost perceputa si traita propria copilarie. Fara sa isi dea seama, in functie de copilaria pe care le-o ofera propriilor copii, parintii devin artizanii vietii viitoare a micutilor lor.
      In conditii normale, fiecare parinte sa straduieste sa-i ofere copilului tot ceea ce crede ca este mai bun pentru el. Insa, nu intodeauna reuseste sa faca aceast lucru, fie din exces de zel “parintesc”, fie din insuficienta cunoastere a copilului si a nevoilor sale reale. 
      In cei aproape paisprezece ani in care am lucrat cu copii si cu familiile acestora, am observat ca cele mai frecvente greseli pe care parintii sunt tentati sa le faca in educatia copiilor lor sunt urmatoarele:

      1. Inconsecventa comportamentala a parintelui in raport cu copilul
      Este un tip de comportament care induce o mare confuzie in modul de functionare al copilului. Se refera la situatiile in care parintele interzice un anumit comportament al copilului intr-o imprejurare, pentru ca, intr-o alta imprejurare, acelasi comportament sa fie permis sau chiar incurajat. Imi amintesc despre o mama caruia i se parea foarte dragut felul in care copilasul ei de trei ani ii spunea tatalui sau “plostule” (prostule) in situatia in care tatal nu era de acord cu copilul, insa se supara foarte tare pe copil daca la gradinita acesta folosea acelasi apelativ atunci cand un copil nu ii dadea o jucarie, iar educatoarea ii face observatie mamei pentru limbajul copilului. Copilul era foarte confuz cu privire la aceasta situatie, deoarece nu intelegea de ce intr-o situatie era apreciat, ba chiar incurajat sa foloseasca acest cuvant, pe cand in cealalta era certat, sau chiar pedepsit.

      2. Disensiuni si dezacord de opinii ale celor doi parinti in educatia copilului
      In situatiile in care parintii aplica seturi de reguli diferite in educatia copilului apar doua efecte principale: pe de o parte, confuzia copilului, iar pe de alta parte, discreditarea reciproca a celor doi parinti in fata copilului. Astfel, acesta va invata sa speculeze la un moment dat situatia in avantajul lui, ceea ce poate crea un adevarat haos in sistemul de educare. Ma refer la situatia concreta in care, de exemplu, mama nu ii da voie copilului sa priveasca desene animate mai mult de o jumatate de ora, insa tatal ii permite sa ramana in fata aparatului cat doreste el. Si mai grave sunt situatiile in care aceste disensiuni sunt manifestate in prezenta copilului, pentru ca ii vor intari sentimentul de confuzie, dar si certitudinea ca va putea specula situatia in favoarea lui.

      3. Amenintarile si pedepsele disproportionate in raport cu fapta copilului
      In general amenintarea si pedeapsa nu reprezinta metode eficiente in educatia copilului. Lucrurile devin cu atat mai grave cu cate acestea sunt disproportionate in raport cu comportamentul copilului. Exista situatii in care parintele ameninta, dar niciodata nu isi pune in practica amenintarea. Ii poate spune copilului ceva de genul: “Daca te mai tavalesti pe jos prin magazin, nu-ti mai cumpar niciodata nimic.” Este un gen de amenintare care, cu certitudine nu va putea fi aplicata niciodata, pentru ca este putin probabil ca de la acel moment parintele sa poata face cu adevarat acel lucru.
      O astfel de formulare este cu atat mai periculoasa, deoarece neavand o finalitate concreta si repetandu-se la modul regulat, risca sa duca la pierderea credibilitatii parintelui in fata copilului. Pe de alta parte, o pedeapsa disproportionata in raport cu fapta copilului (mult prea intensa), il poate face pe copil sa se simta neindrepatit, furios si sa risposteze sub alta forma. Imi amintesc despre o situatie in care unei adolescente de 15 ani i-au fost confiscate toate cartile de catre mama si date unui centru de reciclare, pentru ca fata a inarziat cateva minute la masa. Rezultatul a fost ca acea adolescenta a fugit de acasa, a fost accidentata de o masina si a suferit leziuni grave. Pentru a fi eficiente, pedepsele trebuie sa fie proportionate cu gravitatea faptei copilului, iar parintele trebuie sa fie consecvent in aplicarea ei. 

      4. Lipsa timpului de calitate petrecut impreuna cu copilul
      Parintii de astazi sunt parinti foarte ocupati, pentru ca asigurarea existentei familiei devine de obicei prioritatea numarul unu. In aceste conditii, majoritatea copiilor isi petrec aproape intreaga zi la gradinita cu program prelungit sau la scoala si variante afterschool. In acest context, timpul petrecut de copii impreuna cu parintii lor este destul de redus. Chiar daca nu putem creste cantitativ timpul petrecut impreuna cu micutul nostru, ii putem conferi o calitate mai mare. Aceasta inseamna sa ne implicam efectiv in activitati impreuna cu el, sa ii citim povesti, sa construim sa ne plimbam cu bicicleta sau pur si simplu sa il tinem in brate. Cunosc multe situatii in care parintele, atunci cand ajunge acasa, se aseaza in fata televizorului sau al calculatorului, considerand ca este suficienta prezenta lui fizica in aceeasi incapere cu copilul pentru a satisface nevoile acestuia.



      5. Supraincarcarea programului copilului
      Majoritatea parintilor, pentru a asigura o sansa mai buna in viata, sau pur si simplu pentru a compensa propria lipsa din viata copiilor, ii inscriu pe acestia la o multitudine de activitati extrascolare. Astfel, nu sunt putine cazurile in care, un copil de varsta prescolara sau de varsta scolara mica, dupa ce a terminat programul obisnuit de gradinita sau de scoala (care de cele mai multe ori este un program prelungit), intra imediat, in aceeasi zi in activitati extracurriculare, cum ar fi practicarea unui sport (inotul, tenisul, arte martiale, calaria etc), invatarea sau educarea unor deprinderi noi (cantatul la pian, dansul, pictura, modelaj, etc.) sau invatarea unor limbi straine. Am in minte acum situatia unei fetite de 10 ani care urmeaza o scoala cu predare in limba germana (desi limba materna este limba romana), invata sa cante la pian, participa la concursuri nationale de dans sportiv, invata in particular limba germana si face cursuri de inot. Programul obligatoriu al copilului incepe la 7 dimineata, atunci cand se trezeste si se termina la ora 21.30, atunci cand merge la culcare. Tot acest interval de timp este foarte bine organizat intre activitatile mai sus mentionate, dar din program lipseste o activitate esentiala: timpul liber al copilului. In aceste conditii intelegem tot mai bine termenul de “copilarie furata”.

      6. Nerespectarea rutinei cotidiene a copilului
      In special la copilul mic, dar si la scolar, existenta unei rutine zilnice este esentiala, pentru ca ii asigura puncte de reper si stabilitatea de care are nevoie. Este de datoria adultului sa se plieze pe nevoile si programul copilului si nu invers. Rezistenta scazuta la frustrare si la stres si instabilitatea emotionala sunt apanajul copilului, iar acestea se pot manifesta mult mai virulent in absenta unui program de viata adaptat varstei si nevoilor copilului.

      7. Folosirea exagerata a conditionarilor si a recompenselor de tip material/alimentar pentru a obtine un comportament dezirabil din partea copilului 
      Pe termen scurt, in termeni de minute, ore sau maxim o zi, aceste tehnici pot parea de succes. Pe termen lung, o astfel de abordare a parintelui in eductia copilui este o cale sigura spre esec. Copilul va invata astfel sa manipuleze si sa nu mai reactioneze decat conditionat, in functie de tipul de recompensa pe care il primeste. Pe de alta parte, recompensele alimentare (dulciurile, in general), pot incuraja dezvoltarea unui comportament alimentar complet nesanatos.

      8. Supraresponsabilizarea copilului si tratarea lui din pozitia de “mic adult” si “prieten” al parintelui
      Exista multi parinti mandrii care afirma ca micutul lor este un adult miniatural, pe care il trateaza de la egal la egal. Nu trebuie confundata atitudinea prietenoasa si intelegatoare a parintelui in raport cu copilul sau, cu o atitudine caracterizata de relationare de tipul adult – adult. Pentru a se simti confortabil emotional si securizat din acest punct de vedere, copilul are nevoie sa simta pe langa dragoste si intelegere, fermitatea parintelui si capacitatea acestuia de a pune limite. Un copil fara limite este un copil nesecurizat din punct de vedere emotional, caruia ii lipsesc cadrele de referinta.

      9. Necunoastera caracteristicilor de varsta si dezvoltare a copilului
      Am intalnit de-a lungul timpului parinti care obisnuiesc sa spuna despre copilul lor ca este rau sau mincinos. Analizand motivele care au dus la o astfel de etichetare a copilului, de cele mai multe ori constatam ca apelativul porneste de la faptul ca parintele nu stie exact care sunt capacitatile copilului sau la varsta respectiva. Un copil de trei ani nu poate fi numit rau pentru ca nu a rezistat timp de o ora la piesa de teatru de papusi. La aceasta varsta, perioada maxima de timp in care un copil se poate concentra este de 10, maxim 15 minute. Un copil prescolar nu poate fi etichetat ca fiind mincinos pentru ca la varsta de 5 ani distorsioneaza adevarul, fiind in plin proces de fabulatie. Fabulatia este un proces imaginativ absolut normal la copilul de varsta mica, ce nu are nicio legatura cu minciuna.

      A fi parinte este probabil cea mai grea dar si cea mai frumoasa “meserie” pe care o poate avea un om in decursul existentei sale. Este o provocare pe care merita sa o accepte orice persoana responsabila si matura ce poate aprecia darul minunat al vietii. In acelasi timp, atunci cand ne ocupam de copii, e bine sa nu uitam ce spunea Lucian Blaga: “Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea e jocul.”
      despresuflet.ro
    • De Calandrella

      Pana sa fiu mama nu am stiut..
      ..ca diminetile sunt mai frumoase cand ma trezesc si primul lucru pe care il vad este zambetul lui si manutele dragalase care ma cheama la joaca
      ..ca orice zi este un prilej de joaca, de alergat, de explorat, de descoperit lucruri noi care ne fac fericiti
      ..ca bratele mele vor fi pentru el cel mai frumos loc din lume, iar eu ma voi topi de dragul imbratisarilor lui
      ..ca am puterea de a alina suparari, de a alunga tristeti si de a readuce de fiecare data zambetul pe chipul lui dragalas
      ..ca pot simti de zeci de ori ca oboseala ma doboara si de tot atatea ori sa gasesc noi resurse de energie in bucuria lui sincera si “contagioasa”
      ..ca in fiecare seara il voi adormi aproape de mine, il voi privi asa mic si somnoros si imi voi spune inca o data cat de norocoasa sunt ca il am
      ..ca voi gasi in mine resurse nebanuite de rabdare, ca voi putea sta minute in sir numarand pietricele pe marginea drumului, ca voi putea explica de zeci de ori acelasi lucru, ca voi invata sa imi traiesc viata in ritmul lui domol de copil
      ..ca pot admira de mii de ori manutele lui micute, chipul lui dragalas, piciorusele lui agitate cu la fel de multa dragoste si uimire
      ..ca voi simti temeri care nici nu stiam ca exista, dar si ca voi gasi mereu puterea de a le infrunta, de dragul lui
      ..ca voi darui atat de multe imbratisari in fiecare zi, iar el ma va rasplati in felul lui aparte, plin de tandrete si iubire
      ..ca sufletul meu va fi rascolit de atatea emotii si ca pe masura ce eu il ajut pe el sa descopere lumea, el ma ajuta pe mine sa ma descopar pe mine, asa cum nu credeam vreodata ca o voi face.
      Pana sa fiu mama nu am stiut ca pot iubi asa intens, ca pot invata atat de multe, ca in sufletul meu lucrurile se vor schimba pentru totdeauna. Acum stiu toate astea datorita lui… Iti multumesc, micul meu drag!
      ralucaloteanu.ro
  •