Cu toţii ştim că părinţii joacă un rol deosebit de important în formarea şi dezvoltare personalităţii noastre. Însă, adesea omitem impactul pe care îl au fraţii asupra identităţii fiecăruia dintre noi.

Frații-și-legătura-dintre-ei.jpg

Ataşamentul fraţilor

Frăţia, una dintre relaţiile semnificative și de cea mai lungă durată din viaţa cuiva, stă sub semnul ataşamentului. Acesta se definește ca o legătură de natură emoţională pe care o dezvoltăm faţă de persoanele cu care ne petrecem o mare parte din timp şi care, prin interacţiune, ne împlineşte anumite nevoi. În copilărie, mai ales în familiile în care există o diferenţă mai mare de vârstă între copii, fraţii mai mari pot juca rolul de figură de ataşament pentru cei mai mici, deoarece ei ajung să servească drept o bază de siguranţă de la care cei mai mici pornesc să exploreze, dar şi o sursă de sprijin la care se întorc pentru confort şi alinare. De cele mai multe ori, frații mai mari sunt cei care au comportamente de grijă, de protecție și de liniștire pentru cei mai mici, mai ales atunci când sunt în afara prezenței părinților. Adesea sunt și cei care reprezintă un model de a fi, de a intracționa, pe care cei mai mici îl asimilează propriei lor personalități. În relaţiile dintre fraţi în care diferenţa de vârstă este mai mică, aceştia ajung să se influenţeze reciproc și profund în etapele de dezvoltare ale personalităţii lor. Tocmai prin prezenţa lor constantă, în perioada copilăriei și adolescenței, ei ajung să se cunoască într-un mod unic şi special, ceea ce îi poate oferi fiecăruia un sistem de referinţă prin care se autoevaluează. Astfel, fraţii ajung să împărtăşească o istorie de viaţă şi o poveste comună a copilăriei lor ceea ce poate aduce mult sens şi înţelegere în viaţa lor adultă.

Rivalitatea dintre fraţi

Există un fel de consens, atât prinntre psihologi, cât şi printre părinţi, care oglindeşte convingerea că relaţia dintre fraţi este una complexă şi adesea complicată, în care rivalitatea manifestată este o caracteristică esenţială. Tematica rivalităţii dintre fraţi este una prevalentă în beletristică, în scrieri biblice, dar şi în cercetările făcute în domeniul psihologiei dezvoltării, din ultimii 30-40 de ani. Rivalitatea între fraţi apare sub forma unei competiţii, adesea inconştientă, pentru atenţia, validarea şi dragostea părintească. Pe măsură ce legătură dintre fraţi se dezvoltă, rivalitatea începe să devină și ea manifestă, iar felul în care părinţii gestionează acest proces, percepţiile pe care le au faţă de fiecare copil, rolul pe care i-l atribuie fiecăruia dintre ei, precum şi evenimentele care se petrec în familie au un rol deosebit de marcant asupra fraţilor și devin definitorii pentru relaţia lor.

copii-frati-e1453322366561.jpg

Cu toate că rivalitatea este considerată o caracteristică însemnată în majoritatea relaţiilor dintre fraţi, există multe alte atribute care definesc această relaţie. Aşadar, dincolo de impactul rivalităţii pentru atenţia părintelui în copilărie, fraternitatea reprezintă și acel tip de legătură numit „chemarea sângelui„. Această caracteristică se traduce în interacţiunile pe care frații le au, mai ales în afara casei, atunci când caută sprijin și protecție în situaţii de stres sau de adversitate.

Relaţia dintre fraţi, în special cea din anii copilăriei şi ai adolescenței, este dată de un cumul de interacţiuni pozitive şi negative. Desigur, că există variaţiuni pe această temă, în care unii dintre fraţi experimentează mai multe conflicte, certuri, agresiuni, pe când alţii au un grad mai mare de intimitate, de susţinere emoţională şi de sprijin; însă, media obişnuită o reprezintă o combinaţie ambivalentă între cele două extreme.

Privite pe un continuum al vieţii, relaţia fraţilor nu este una fixă, rigidă. Ea are această caracteristică a fluidităţii, în sensul în care gradul de pozitivitate, respectiv negativitate, sau cel de apropiere ori de sprijin se poate transforma de-a lungul anilor, câteodată radical, în funcţie de evenimentele semnificative pe care le parcurg fraţii împreună. De exemplu, un eveniment deosebit de traumatizant, precum boala sau moartea unui membru al familiei, poate activa în fraţi un imens resort de sprijin şi de susţinere reciprocă, iar relaţia poate fi un factor cu rol de protecţie în fața stresului. Pe de altă parte, câteodată, diferenţele de personalitate dintre fraţi pot fi atât de izbitoare, încât trăind zi de zi cu un frate care tachinează, provoacă şi irită neîncetat, chiar şi fără a fi nevoie de lupta pentru atenţia şi dragostea părinţilor, aceşti fraţi ajung să nu se înţeleagă, să nu-şi caute apropierea şi au o relaţie plină de negativitate.

Ce face o relaţie dintre fraţi mai bună?

Personalitatea fiecăruia dintre fraţi, modul de interacţiune al tuturor membrilor familiei, atenţia şi grija părintelui oferite în funcţie de nevoile fiecăruia dintre copiii, regulile şi rutinele casei, valorile şi credinţele exprimate în familie – suma tuturor acestor caracteristici au un rol esenţial în dezvoltarea relaţiei dintre fraţi.

Copiii nu sunt imuni față de interacţiunile tensionate manifestate între părinți, iar un mediu mai haotic, lipsit de reguli şi rutine în casă poate pune o presiune asupra tuturor membrilor familiei, facilitând probabil şi conflictul ce apare între fraţi. Așadar, o relație bună între membrii casei, şi mai ales între părinţi, are un impact puternic pozitiv în relațiile dintre copii. Acest lucru îi ajută pe copii să înveţe de la părinți abilități sănătoase de interacţiune, cum să îşi gestioneze adecvat emoţiile copleşitoare, cum să îşi poată negocia argumentele într-o situaţie. Pe de altă parte, este dovedit că părinții aflaţi într-o căsnicie fericită reușesc în mai mare măsură să structureze mediul copiilor lor și să fie mai sensibili la nevoile lor, iar acest lucru influenţează pozitiv şi relația dintre fraţi.

frati-iubire-relatie.jpg

Din punct de vedere al caracteristicilor temperamentale, copiii care au un grad de activare comportamentală mai mare, precum şi cei care au o intensitate emoţională mai ridicată prezintă un risc mai crescut faţă de situaţiile conflictuale. În acelaşi timp, calitatea pozitivă a relaţiei pe care fiecare dintre fraţi o are cu părinţii, în copilărie şi adolescenţă, are un impact pozitiv şi asupra relaţiei dintre ei. Acest ultim aspect vine şi întăreşte încă o dată importanța ataşamentului şi a învăţării sociale, care susţine că dezvoltarea emoţional-socială a copilului este puternic determinată de relaţia pe care acesta o are cu părinţii.

Dacă analizăm ce impact are asupra relaţiei diferenţa de vârstă dintre fraţi şi diferența de gen a acestora, sunt studii care spun că relaţiile dintre fraţi cu diferenţa de vârstă mai mică de 4 ani sunt mai apropiate, mai intime, dar au și mai multe elemente competitive. Fraţii de acelaşi sex, manifestă în copilărie mai multe interacţiuni agresive, cu rol de dominare, în comparaţie cu fraţii de sex diferit, deşi aceste aspecte nu exclud apropierea şi căldura pe care fraţii o manifestă. Pe de altă parte, dualitatea soră-soră, pare să fie mult mai apropiată decât cea frate-frate care este mult mai conflictuală.

Frăția este ca un dar al familiei. Nu ne alegem fraţii. Aşa cum nu ne alegem nici părinţii sau copiii. Dar putem alege felul în care ne cultivăm relaţia cu aceste persoane semnificative din viaţa noastră. Prietenii vin şi pleacă din viaţa unui om, vecinii se mută, colegii de muncă se schimbă, căsniciile se destramă, părinţii mor, dar fraţii şi surorile simbolizează acel fir roşu şi sunt o mărturie a vieţii noastre până aproape de final.

paginadepsihologie.ro





Комментарии


Комментариев для отображения не найдено.



Гость
Вы пишете от имени гостя. Если у вас уже есть аккаунт, пожалуйста, войдите.
Добавить комментарий...

×   Вы вставили отформатированный текст.   Удалить форматирование

  Допустимо не более 75 смайлов.

×   Ваша ссылка была автоматически заменена на медиа-контент.   Отображать как ссылку

×   Ваши публикации восстановлены.   Очистить редактор


  • Похожий контент

    • Автор: Calandrella

      Bebelusul ar trebui sa piarda acest obicei in jurul varstei de 8 luni
      Suptul degetului este un obicei foarte raspundit in lumea bebelusilor si a copiilor mici. Insa Academia Americana de Pediatrie spune ca majoritatea bebelusilor ar trebui sa piarda aceast obicei in jurul varstei de 7-8 luni. Alti pediatri insa sunt de parere ca atata vreme cat suptul degetelului este o modelitate de calmare pe care o practiva bebelusul - nu trebuie sa ne ingrijiram foarte tare.
      Insa, daca ii ascultam pe medicii stomatologi, trebuie sa ne ingrijoram pentru ca acest lucru poate perturba procesul si estetica cresterii dintilor in gura copilului.
      Acelasi lucru se aplica si in cazul suzetei - despre care exista pareri ca ar putea afecta dantura bebelusului in acelasi mod.
      Cresterea dintilor si suptul degetului mare
      Copiilor carora le cresc dintii au obiceiul de isi mesteca sau suge degetul mare, degetele sau mainile. Aceasta ii ajuta probabil sa isi linisteasca presiunea din gingii. Parintii trebuie sa fie atenti sa nu confunde acest mod cu obiceiul de sugere a degetului. Un bebelus care obiceiul de a isi suge degetul mare, isi va suge degetul mare un minut, si il va mesteca atunci cand ii vor creste dintii. Atat.
      Dar despre dentitia copilului?
      Este un fapt sigur ca un rezultat al suptului degetului este deformarea dentitiei, prin impingere in fata a dintilor de sus, si impingerea in spate a dintilor de jos.
      Intinderea pe care se va produce deplasarea dintilor depinde de cat de mult isi suge degetul copilul si de pozitia degetului in gura. Chiar si asa, aceasta deplasare a dintilor nu este permanenta, afecteaza doar dentitia de lapte. Dintii definitivi ai copilului apar in jurul varstei de 6 ani. Deci cu cat mai repede va fi scurtata perioada de supt a degetului inaintea varstei de 6 ani, cu atat mai putine probleme cu dintii va avea copilul.
      Sfatul de la Desprecopii pentru rezolvarea acestei probleme
      Nu il faceti pe copil constient de suptul degetului. Nu cicaliti copilul. Nu va faceti griji. Copilul va va prelua starea de anxietate, care il va face si pe el ingrijorat. Incercati sa ii distrageti atentia cu o jucarie cand incepe sa isi suga degetul. Dar faceti-o cat mai subtil cu putinta sau isi va da seama.  Puteti sa mituiti sau sa recompensati un copil de varsta mai mare pentru a nu isi suge degetul.
      Sarutarile mamei pot provoca carii copilului
      Cand o mamica din San Francisco, Rachel - a dus-o pe fiica ei la primul consult stomatologic in urma cu cativa ani, a avut parte de o surpriza. Nu numai ca la 24 de luni copilul ei avea 2 carii, insa medicul dentist pediatru a sugerat ca acest lucru ar putea fi cauzat chiar de mama ei.

      “Dentistul mi-a dat acest pliant care vorbeste despre transferul de saliva” a spus Sarah. “Acesta a spus sa nu folosim aceleasi cupe, ustensile sau mancare, si ‘Sa nu saruti copilul pe buze.’ Am fost socata; Luam o gura de mancare si apoi ii dadeam ei pana cand aceasta a  inceput sa manance. I-am spus dentistului ca nu am auzit niciodata de acest lucru si el mi-a spus ca au aparut noi descoperiri.”
      Streptococul mutans, o bacterie de vina
      Dupa cum s-a dovedit, studiile despre transmiterea cariilor cauzate de bacteriile mamei care sunt transferate la copii au fost publicate de 30 ani. Principalul vinovat este Streptococul mutans, o bacterie.
      desprecopii.com
    • Автор: Calandrella
      Mai mult decât atât, atunci când ating vârsta de 3 ani, copilaşii în creşterea cărora s-au implicat şi taţii au şanse mai mari să dezvolte un IQ mai ridicat decât al copiilor de aceeaşi vârstă, crescuţi doar de mame. Iar pe termen mai lung, sunt mai puţin predispuşi să sufere din cauze psihologice sau de obezitate.

      „Atunci când tatăl se implică afectiv, copilul va fi mai bun”, explică Paul Amato, sociolog al Universităţii din Pennsylvania, specializat în studierea relaţiilor dintre taţi şi copiii lor. Toate cercetările arată că taţii sunt extraordinar de importanţi în dezvoltarea copilului.
      Oricât de ciudat ar părea, paternitatea reprezintă un domeniu foarte larg, ce implică multiple perspective de analiză. Taţii îşi pot iubi sau răni enorm copiii. În timp ce unele concluzii sunt perfect logice – „Copiii au de suferit de pe urma divorţurilor urâte „– altele par mai de grabă desprinse din domeniul fantasticului, deşi sunt cât se poate de veritabile– „Există o relaţie de tip cauză-efect între prezenţa tatălui în viaţa copilului şi nivelul de agresivitate al comportamentului celui mic”.
      „Efectul patern” este un termen umbrelă ce descrie numeroasele beneficii de care au parte copiii în creşterea cărora se implică şi taţii. „Nu este vorba despre cantitatea de timp petrecută alături de copil, ci despre calitatea lui”, susţine Amato. „A sta în faţa televizorului,  8 ore pe zi, nu este de nici un real folos copilului. Din fericire, însă, şi taţii moderni îşi doresc tot mai mult să se implice în creşterea copiilor lor”.
      „În cazul nostru, nici nu s-a pus problema dacă vreau să asist la naşterea copilului meu. Întrebarea a fost: cât de aproape îmi doresc să fiu? Iar în ceea ce priveşte scutecele, asistenta mi le-a înmânat mai mult decât natural”, povesteşte sociologul.
      Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Întocmai din acest motiv, oamenii de ştiinţă şi-au propus să monitorizeze  importanţa implicării tatălui în absolut fiecare stadiu de dezvoltare al copilului. Şi au început cu… sperma.
      Sperma tatălui şi dezvoltarea copilului
      Într-adevăr, un tată este mult mai mult decât un donator de spermă, dar asta nu însemnă să sperma nu are rolul şi locul ei binemeritate. Poate cel mai grozav şi universal „Efect patern” este întocmai informaţia genetică.
      Pe lângă binecunoscutele boli ereditare pe care părinţii le pot transmite urmaşilor, putem vorbi şi despre epigeneză – ştiinţă care studiază schimbările din ADN influenţate de stilul de viaţă al purtătorului, de mediul înconjurător şi de alţi factori externi. Dacă până acum mamele erau de învinovăţit, în raport cu informaţiile genetice transmise copilului, acum progresele ştiinţifice ne dezvăluie faptul că tatăl nu este atât de “nesemnificativ” pe cât am crede, ba dimpotrivă.
      Sudiile arată că, în cazul bărbaţilor care consumă frecvent alcool, riscul ca urmaşii să dezvolte o dependenţă de alcool este crescut. Mai mult decât atât, dietele nesănătoaseale bărbatului  influenţează în mod negativ rezultatele din perioada sarcinii. În plus, în cazul bărbaţilor stresaţi înainte de perioada de concepţie, riscul ca cel mic să vin pe lume cu un nivel ridicat de zahăr în sânge este crescut.
      Dar ce înseamnă un tată implicat?
      În primul rând, pentru ca un tată să fie implicat este nevoie ca el să fie acolo, să îşi facă timp pentru copilului lui, să fie acolo în zilele obişnuite şi în special la evenimentele importante din viaţa acestuia. Iar în cazul părinţilor forţaţi să trăiască departe de copil, trebuie luate în calcul celelalte opţiuni limitative.
      “Scrisorile, apelurile telefonice şi video – sunt modalitatăţi prin care un tată îi arată copilului că, în ciuda incapacităţii de a fi în apropierea lui, fizic, îşi doreşte să se implice şi, mai mult, este alături de el în zilele obişnuite, dar şi în cele care pentru micuţ au o semnificaţie aparte. În plus, chiar dacă banii nu pot cumpăra iubirea, cumpărarea de jucării şi de alte obiecte de care copilul are nevoie nu reprezintă o idee chiar atât de proastă pe cât ar părea, la prima vedere.”, explică Marcy Carlson, sociolog al Universităţii Wisconsin.
      Dar toate cele spuse mai sus nu se reduc la ideea că simpla apropiere fizică este de ajuns – a te aşeza pe canapea şi a deschide televizorul, în preajma copilului, nu te aduce deloc mai aproape de sufletul lui. A fi implicat în creşterea copilului înseamnă să te joci cu el, să îl întrebi de fiecare dată ce simte, să te pui îi locul lui, să înţelegi că problemele lui, oricât de mici ţi se par ţie, pentru el sunt uriaşe. A fi implicat înseamnă să fii acolo pentru el, să îţi faci timp, să faci din creşterea lui o prioritate.
      De ce bebeluşul şi prichindelul au nevoie de tată
      Poate mulţi taţi îşi pun întrebarea asta, mai ales că reacţiile micuţilor, atunci când îşi văd taţii după mai multe zile de absenţă, este similară cu cea în care văd un căţeluş simpatic sau primesc  jucărie nouă, de care se plictisesc în scurt timp. Mai mult decât atât, se întreabă ei: „de ce să fiu implicat, dacă el nici nu îşi va aminti, peste ani?”
      Un studiu efectuat în anul 1991 arată că acei bebeluşi crescuţi şi îngrijiţi şi de tată prezintă, la vârsta de un an, scoruri cognitive mai ridicate decât aceia îngrijiţi doar de mamă. La fel se întâmplă şi în cazul copiilor născuţi prematur, numai că valorile sunt semnificativ mai ridicate la 3 ani.
      Iar la trecerea de la bebeluşenie la copilăria timpurie, impactul prezenţei tatălui, în desfăşurarea activităţilor zilnice, este mult mai pregnant. În plus, cercetările au arăta că taţii sunt mai buni decât mamele atunci când vine vorba de predarea lecţiilor de înot – pentru că sunt mai puţin protectori.
      În cartea „Chiar contează taţii?”, Paul Raeburn descrie modul în care oamenii de ştiinţă au observat că băieţii din SUA şi din Norvegia ai căror taţi au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, când ei încă îşi trăiau copilăria, au dezvoltat ulterior probleme în a lega relaţii sociale. Studii similare au arătat că acei copii crescuţi fără tată tindeau să fie mai puţin populari în şcoli.
      Iar un studiu efectuat pe 9000 de adulţi a scos la iveală faptul că moartea unui tată îi afectează pe băieţi la fel de pregnant ca un divorţ urât al părinţilor, cauzând chiar probleme de sănătate.
      De ce fetele au nevoie de tată
      Majoritatea studiilor sugerează că, atunci când vine vorba despre implicarea taţilor în vieţile copiilor, nici măcar nu contează sexul celor mici – până la pubertate. Mai departe, însă, lucrurile se schimbă: s-a constatat că adolescentele care au avut o relaţie strânsă cu tatăl  îşi asumă mult mai multe riscuri sexuale.
      Un tată rece, neimplicat, schimbă adesea psihologia sexuală şi mediul social al fetei sale, în moduri prin care promovează comportamente sexuale fără restricţii.
      Explicaţia este bazată pe faptul că fetele învaţă de la taţii neimplicaţi că nu trebuie să aştepte nimic de la partenerul sexual, dar şi pe ideea că, în general, în familiile destrămate adolescenţii sunt mai puţin monitorizaţi de părinţi.
      Atunci când vine vorba despre fete, a fi un tată implicat înseamnă să asculţi, să înveţi despre vieţile lor, să fii prezent la evenimentele importante, să oferi suport emoţional.
      suntmamica.ro
    • Автор: Calandrella

       
      1.Nu credeam ca voi naste prin cezariana. De doua ori.
      Eram deciza pe nastere naturala, eram convinsa ca nu voi avea vreo problema. Ma bazam pe pragul meu ridicat de durere si pe lecturile mele. Undeva la 38 de saptamani, dupa o noapte de dureri si de miscari ciudate in burta, copilul mi s-a intors si s-a pozitionat comod ca intr-o barcuta.
      Nici vorba sa se mai clinteasca, nici vorba de nastere naturala astfel.
      La inceput mi s-a parut ceva catastrofal. Dar apoi copiii au inceput sa creasca si partea asta cu felul in care s-au nascut a inceput sa devina tot mai putin importanta.
      2. Nu credeam ca voi folosi biberon sau sterilizator
      Din seria planuri de gravida esuate, la scurt timp dupa nastere, in mijlocul unor dureri atroce din cauza ragadelor, pompa, biberoanele si sterilizatorul mi s-au parut accesoriile care imi pot salva viata.

      Imi amintesc si acum momentul in care m-am dus in farmacie si studiam uluita astfel de biberoane, minunandu-ma cate caracteristici au. Am dat copilului de cateva ori lapte cu biberonul si nu, nu a patit nimic. A supt in continuare pana la 2.5 ani si nici nu isi aminteste de eveniment. Dar pentru mine, cele cateva ore de pauza de supt au insemnat ENORM!
      3. Nu credeam ca voi face co-sleeping
      Sincer, nu imi dau seama ce o fi fost in mintea mea: voiam alaptare exclusiva si la cerere, dar eram chitita ca bebelusul sa doarma in patul si in camera sa. Spre norocul meu, m-am dezmeticit relativ devreme si, pe fondul noptilor nedormite, petrecute patruland intre camera noastra si a copilului, am cedat si am pus copilul cu noi in pat.

      Una dintre cele mai bune decizii luate vreodata!  La al doilea copil nu s-a mai pus nici o secunda problema ca ar dormi in alta parte.
      4. Nu credeam ca ma voi plictisi de citit povesti
      Nici nu aveti idee cu cat entuziasm asteptam eu varsta cand ii voi citi copilului! Ce bucurie, sa ii deschid minunata lume a cartilor, sa stam impreuna in pat si sa citim povesti!
      Realitatea s-a dovedit a fi alta: cand citesti de 457 de ori aceasi carte, nici macar nu mai poti mima entuziasmul de a o citi. Apoi, seara suntem de obicei atat de obositi incat abia reusim sa citim si mai degraba am adormi acolo cu copiii decat sa aflam cum i-au crescut lui Mormocel picioare.
      5. Nu credeam ca voi tipa vreodata la copii
      Mda. Asta e dureroasa tare. Imi imaginam ca voi fi un monument de calm, intelepciune si rabdare. Ei bine, dupa cativa ani, rabdarea mea s-a cam terminat si nu o data m-am pomenit ridicand tonul la copii. Deseori aiurea, nervii mei nu au legatura efectiva cu ei, ci cu oboseala cumulata si cu vreun dead-line presant. Imi dau seama de asta si incerc sa o dreg cat mai repede, cerandu-mi scuze si facand exercitiul mental de a-mi controla nervii de fata cu ei.
      Vedeti voi, nu e vorba doar de cum vreau eu sa ma comport fata de ei. Ci de faptul ca noi, ca parinti, trebuie sa le oferim modelul prin care ei pot reactiona la momentele dificile.
      Daca ne vad pe noi tipand si trantind usi (vinovata!) cand suntem nervosi, vor invata ca astfel trebuie sa se comporte si ei cand au ceva pe suflet. Si da, fiica-mea (ca ea e mai mare) mi-a trantit deja cateva usi in nas si m-am recunoscut de indata in gesturile ei. In schimb, daca le dam un exemplu de calm si ratiune, si ei vor invata sa isi gestioneze astfel momentele dificile.
      Eu am incercat sa dezvat obiceiul „usilor trantite” stabilind noi reguli: cand suntem suparati, spunem ce ne supara/ uneori celalalt nu stie de ce suntem suparati si trebuie sa explicam etc.
      amanicolae.ro
    • Автор: fastrackids
      Misiunea FasTracKids
      Misiunea FasTracKids este să cultive dragostea înnăscută de învățare a fiecărui copil, ajutându-l în acelaș timp sa-și maximizeze potențialul actual și pe cel viitor. Oferim copiilor din întreaga lume programe educaționale complementare de calitate destinate primilor ani de copilărie.
      Lecțiile de FasTracKids sunt predate în săli de clasă anume concepute pentru a oferi copiilor perspective nelimitate de a atinge noi nivele la învățătură și în interacțiunea cu alții.
      Elevii sunt chemați să-și pună în valoare potențialul maxim în aplicarea cunoștințelor și a experienței acumulate interacționând cu lecțiile prin proiecte, experimente și/sau activități. Programele sunt destinate să-i provoace pe elevi să gândească productiv, dezvoltându-le în același timp numeroase alte abilități.
      Programele de la Centrul de Educație Enrichment FasTracKids le oferă copiilor cadrul în care să aplice și să-și transfere cunoștințele. Lecțiile stimulează creativitatea și dezvoltă abilitățile de comunicare ale copiilor, încurajând în același timp dezvoltarea leadership-ului, deasemenea îmbunătățește extinderea cunoștințelor generale: concentrare, rezolvarea problemelor și altor obiective educaționale care, pot să ducă la performanțe academice superioarepe pe toată durata anilor de studii ai copilului.
      Obiectivele
      Programul FasTracKids este focalizat pe cinci domenii, cultivarea abilităților Fizice, Emoționale, Sociale, Cognitive și cele de Comunicare, în acea perioadă din viața unui copil care s-a dovedit extrem de importantă.

      Obiectivele Centrelor de Educație Enrichment FasTracKids:
      1. Pregătirea copiilor pentru școală și viață.
      2. Dezvoltarea gândirii creative și a aptitudinilor de rezolvare a problemelor.
      3. Construirea abilitîților de comunicare și vorbire.
      4. A preda aplicarea și transferul cunoștințelor.
      5. Promovarea leadership-ului și a creșterii personale.
      6. Încurajarea dragostei de învățătură pentru întreaga viață.
      7. Filozofia programelor educaționale FasTracKids

      Programele FasTracKids
      FasTrack TOTS – este un program de educație Enrichment timpurie, predat cu ajutorul Stației de Învățare FasTrack, acest program este pentru copiii cu vârsta de 2.8-4 ani.
      FasTrack Tots este un program de tranziție care-i pregătește pe copii pentru programa FasTracKids Core și cultivă dragostea de învățătură. Programa oferă fundamentele programei FasTracKids într-un mediu adecvat gradului de dezvoltare al copiilor.
      Programul este structurat în lecții săptămânale de câte o oră. Printre beneficiile programului Tots pentru copii și familii se numără:
      - Dezvoltă concentrarea, comunicarea, respectul de sine și abilitățile sociale
      - Îi ajută pe copii să învețe să devină independenți
      - Le oferă copiilor un mediu distractiv, sigur și de susținere
      FasTrack CORE – este programul nostru de referință. Cele 96 de săptămâni de curs sunt destinate să îmbogățească cunoștințele și abilitățile elevilor între 3 și 8 ani.
      Programul FasTracKids utilizează Stația de învățare (o combinație între un Whiteboard touchscreen, un sistem de proiecție video și un calculator).
      Programul explică ce și cum pentru cele 12 domenii, după care îl stimulează pe copil să întrebe “De ce?”. Programul dezvoltă creativitatea, leadership-ul și abilitățile de comunicare. Elevii se delectează exersându-și abilitățile prin discuții, proiecte, experimente sau activități stimulative și care presupun un grad înalt de participare.
      Mai jos sunt indicate blocurile tematice cu o mică descriere a acestora:

      1. Astronomie – Copiii își consolidează gândirea spațială și abstractă în timp ce explorează călătoriile spațiale, Soarele, Luna și planetele. Ei participă la activități care implică excursii virtuale prin spațiu ca să deprindă conceptele de gravitație și imponderabilitate.
      2. Biologie – Copiii descoperă miracolele viețiiplanetelor, animalelor și oamenilor prin activități și experimentare științifică. Stația de Învățare FasTracKids le permite copiilor să viziteze Amazonia, Sahara și Antarctica ca să învețe despre ecosistemele unice de acolo.
      3. Comunicare – Abilitățile de comunicare cresc pe măsură ce copiii explorează diferite metode și instrumente folosite de-a lungul istoriei pentru schimburile de informații. Copiii își demonstrează abilitățile nou dobândite prin jucarea unor roluri și prezentări filmate.
      4. Creativitate - Copiii învață să vadă și să aprecieze creativitatea la ei însăși și la alții. Prin povestiri și activități, ei învață despre felurite stiluri culturale, simultan cu creativitatea și imaginația în muzică, artă și dans. Abilitățile de rezolvare a problemelor, atât individuale cât și de echipă, se dezvoltă prin activități care folosesc Stația de Învățare FasTrack.
      5. Economie – Lumea afacerilor devine reală când copiii examinează produse de pe tot globul. Ei participă la o imaginară prospectare a pieței și elaborează o strategie publicitară pentru a înțelege mai bine impactul economic zilnic al reclamelor. Conceptul de cerere și ofertă este pus în evidență când copiii interacționează ca vânzători și consumatori. Un magazinal elevilor este aprovizionat cu articole pe care elevii le creează, le expun și le vând cumpărătorilor interesați.
      6. Literatura Creativă – Copiii explorează diferite stiluri de scriere și exprimare a sentimentelor folosite în povestiri din întreaga lume. Povestirile capătă viață pe Stația de Învățare în timp ce copiii descoperă structura și organizarea literaturii. Ei descoperă cum să separe faptele de opinii și să comunice entuziasm prin activități de joc de roluri.
      7. Matematică – Stația de Învățare FasTrack face ca numerele, timpul și măsurătorile să prindă viață prin povestiri și jocuri. Copiii sunt provocați să rezolve probleme folosind abilitățile de percepție numerică nou dobândite și creativitatea în timp ce explorează formele și modelele matematice.
      8. Obiective și Lecții de Viață – Copiii învață despre munca de echipă în timp ce explorează cum să stabilească și să realizeze obiective în viața lor de zi cu zi. Prin activități de joc de roluri, ei examinează simțămintele, soluțiile pozitive la presiunile executate de colegi și prieteni și regulile de siguranță. Copiii învață cum să extindă limitele propriei lor gândiri examinând viețile unor oameni legendari care și-au atins cu succes scopurile.
      9. Științe Naturale – Copiii participă la o diversitate de experimente științifice care includ magnetismul, plutirea, schimbările moleculare și flotabilitatea. Prin aceste experimente și jocuri, copiii ajung să înțeleagă ce sunt observația, procesele și analiza științifică.
      10. Științele Pământului – Pământul își dezvăluie minunile și diversitatea în timp ce copiii explorează clima, geologia și forțele naturii. Activitățile și jocurile de pe Stația de Învățare FasTrack le permit să întreprindă călătorii imaginare prin lume, în care să examineze și să înțeleagă compoziția pământului, începând de la suprafață și până în centru.
      11. Tehnologie – Copiii explorează contirbuțiile tehnologiei în timp ce descoperă ce face să funcționeze unele obiecte uzuale. Experimente practice le deschid mintea către interacțiunile complexe ale lumii noastre. Ei aplică raționamentul științific în activități prin care examinează tehnologia transportului, electricitatea și calculatoarele.
      12. Vorbire, Teatru și Artă – Explorând felurile arte interpretative, copiii capătă respect pentru contribuția bogată a artei și a culturii. Personajele, jocurile de roluri și expunerile le permit copiilor să aducă teatrul și arta dramatică în viața lor. Activitățile din clasă îi încurajează să descopere cum pot să-și exprime originalitatea și abilitățile.

      Activitățile creative îmbogățesc programa și dezvoltă încrederea în sine a copiilor când ei pregătesc și prezintă, sub forma unor expuneri filmate, rapoarte despre activitățile din clasă.
      Programul FasTracKids îi ajută pe copii să câștige în domeniul cunoștințelor generale, în concentrare, capacitatea de rezolvare a problemelor și alte abilități educaționale care duc la performanțe școlare superioare pe toată durata anilor de studiu.
      Dacă la cunoașterea subiectului se adaugă creativitatea, leadership și dezvoltarea personalității,abilități de vorbire și comunicare, precum și aplicarea și transferul cunoștințelor, elevii vor primi cu siguranță un fundament echilibrat pentru a învăța în viitor.
      Elevii lucrează ca indivizi, în echipe sau grupe, la efectuarea unor activități care-i provoacă să se implice activ. Copiii sunt atrași să participe la studiul unor subiecte de mare interes predate într-un mod captivant. Elevii învață văzând, auzind, făcând și vorbind. Ei își amintesc, construiesc și aplică ce au învățat la situații din viața lor.
    • Автор: Calandrella

      Dar nu e bine să facem asta. Nici măcar în prima variantă, asta mai soft, cu ”te rog frumos”, pe care o aplicam și eu. Și știți de ce? Din simplul motiv că e degeaba. Da, exact cum spus, DE-GEA-BA!
      Și mi-am dat seama de asta în momentul în care-i ceream copilei să-și ceară scuze. Mă uitam la ea și nu vedeam decât frustrare și nervi. Nervi în general și nervi pe mine. Sau auzem un – ”bine, scuze”- așa mai degrabă în șoaptă și cu capul în jos.
      De ce se enrvează copiii când îi obligăm să-și ceară scuze
      Păi e foarte simplu. Pentru că ei nu consideră că este cazul să-și ceară scuze. Pentru că în mintea lor ei nu au greșit, au avut un motiv pentru care au făcut x sau y lucru.  Indiferent de cât de evidentă ni s-ar părea nouă greșeala, în momentul ăla pentru copil nu e.
      O să dau un exemplu concret pentru că de curând mi s-a spus: ”da, bine, în teorie totul e simplu, dar ce faci cu practica?”
      Gândiți-vă că, la locul de joacă, Mihaiță (să zicem) îi ia lui Andrei mașinuța. Andrei se supără, se duce la Mihăiță, îi smulge mașina și-l împinge așa de tare că Mihăiță cade.
      Acum, cel mai probabil toată lumea e cu ochii pe Andrei, el este ”copilul rău” în toată întâmplarea asta, doar l-am împins pe Mihăiță. Iar Mihăiță este victima. Doar că știm și noi că nu-i chiar așa și că dacă-l obligăm în situația asta pe Andrei să-și ceară scuze, el va fi și mai nervos, și mai frustrat. Pentru că Andrei, fix în momentul ăsta, este deja nervos și supărat pentru că Mihăiță i-a luat mașinuța.  Și dacă noi îi spunem ”cere-ți scuze!”, el va spune – ”dar și el mi-a luat mașinuța!”
      Normal că nu trebuia să-l împingă pe Mihăiță. Și normal că lucrul ăsta nu trebuie să rămână așa, ar fi nociv pentru toată lumea. Dar forțându-l să-și ceară scuze în moentul ăla nu rezolvăm nimic. Se va simți neînțeles și singur, nu va înțelege unde a greșit, iar data viitoare probabil va face la fel, dacă nu chiar mai rău. Sau se va închide în el. Nici prima, nici a doua variantă nu este cea pe care ne-o dorim, nu?
      Cum îi convingem totuși că e normal să-și ceară scuze
      Eu am ajuns la concluzia că eu nu trebuie neapărat s-o conving pe copila mea să-și ceară scuze fix în secunda aia. Treaba mea este s-o  ajut să conștientizeze că nu e bine ce a făcut. Și, apoi, în 99% dintre cazuri ea își va cere scuze singură. Pentru că ajunge la concluzia că a greșit. Cu ajutorul meu, desigur.
      Să revenim la exemplul cu Mihăiță și Andrei, că tot am început cu el. Suntem conștienți că și Mihăiță a greșit, doar el a început, nu? Dar nici Andrei nu trebuia să-l împingă. Și-atunci, stăm de vorbă cu Andrei. Îl întrebăm de ce l-a împins pe Mihăiță (chiar dacă noi știm deja, e important să conștientizeze el).
      -De ce l-ai împins pe Mihăiță?
      -Pentru că mi-a luat mașinuța fără să-mi ceară voie.
      -Și te-ai supărat așa de tare că ți-a luat mașinuța încât l-ai împins?
      -Da, era mașinuța mea!
      -Așa e, ar fi trebuit să-ți ceară voie.
      -….
      -Dar crezi că pe el l-a durut când l-ai împins așa?
      -Nu știu
      -Sau poate s-a speriat?
      -Da, dar era mașinuța mea.
      -Așa e, era mașinuța ta și el trebuia să ți-o ceară. A greșit că nu ți-a cerut-o. Ai dreptate. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Dar oare tu ai greșit că l-ai împins?
      -Mda…
      -Cred că l-a durut și s-a speriat când l-ai împins. Ce crezi că ați putea face acum ca să nu mai fiți supărați?

      Cel mai probabil, Andrei își va cere scuze după discuția asta. Asta dacă nu cumva e prea supărat. Dacă e, mai continuăm puțin, sigur mai are ceva de zis.
      E doar un exemplu. Și ideal ar fi ca și părinții lui Mihăiță să poarte aceeași discuție cu el, să înțeleagă și el că a greșit și nu trebuia să-i ia mașina lui Andrei fără să ceară voie. Dar asta este o situație ideală. Aia în care ambii copii au parte de înțelegere și de explicații din partea părinților și ajung să-și ceară scuze reciproc, să se împace și să fie chiar mai buni prieteni. Sunt conștientă însă că în realitate nu prea e așa.
      Dar gândindu-ne totuși că Andrei este copilul nostru, chiar dacă nu mai are cui să-și ceară scuze, este bine să-l facem să înțeleagă că în cazuri din astea agresivitatea nu-i o soluție. Și să-i arătăm care sunt soluțiile.
      Dar și dacă suntem părinții lui Mihaiță, la fel, trebuie să-i explicăm că într-adevăr nu are nimeni dreptul să-l bruscheze și e greșit când face cineva așa ceva. Dar e greșit și să iei lucrurile altora fără să ceri voie.
      Ne obligăm copiii să-și ceară scuze de rușine
      Eu cred că se întâmplă să facem și asta. Îi obligăm pe copii să-și ceară scuze pentru că ne este rușine nouă de părinții ceilulalt copil. Chiar dacă nu e neapărat vina copilului nostru, sau poate nu e doar vina lui și situația ar trebui discutată cu ambii copii. Și e mai la îndemână și mai rapid să-l punem pe copil imediat, dar imediat să-și ceară scuze. Așa ”rezolvăm” și situația, ne spălăm și rușinea.

      Și eu înțeleg foarte bine asta, mi se întâmplă și mie. Doar că e important ca un copil să înțeleagă mai întâi că a greșit, apoi să-și ceară scuze. Să-și ceară scuze pentru că el crede asta, pentru că regretă ce a făcut, nu pentru că e obligat. Altfel e în zadar.
      Eu una, pentru că de multe ori sentimentul ăsta de rușine nu mă lasă să gândesc limpede, prefer să îmi cer eu scuze copilului, părintelui, față de care a greșit copila mea. Și apoi stau de vorbă cu fii-mea. Nu e varianta perfectă, dar este cea pe care o pot aplica eu de foarte multe ori. Și sper în sinea mea ca și părintele din fața mea să fie cu capul pe umeri și să înțeleagă situația, să stea și el de vorbă cu copilul lui.  Doar că, da, nici asta în viața de zi cu zi nu se întâmplă mereu.
      Nu-i ușor deloc să fim noi empatici cu copiii noștri, să vrem mereu să-i educăm cu dragoste și bun simț, când ne lovim adesea de munți de indiferență și ignoranță. Cred însă că pentru copilul nostru exemplul părinților este cel mai important. Dacă noi avem bun simț și știm să ne cerem scuze o vor face și ei. Și o vor face de bună voie, pentru că vor ști de la noi acest lucru. Și vreau să cred că lumea lor, a copiilor noștri, va fi mai bună. Așa mă încăpățânez eu să visez, deși sunt tot mai des contrazisă.
      fricidemamici.ro
  •