Frații și legătura dintre ei


    Cu toţii ştim că părinţii joacă un rol deosebit de important în formarea şi dezvoltare personalităţii noastre. Însă, adesea omitem impactul pe care îl au fraţii asupra identităţii fiecăruia dintre noi.

Frații-și-legătura-dintre-ei.jpg

Ataşamentul fraţilor

Frăţia, una dintre relaţiile semnificative și de cea mai lungă durată din viaţa cuiva, stă sub semnul ataşamentului. Acesta se definește ca o legătură de natură emoţională pe care o dezvoltăm faţă de persoanele cu care ne petrecem o mare parte din timp şi care, prin interacţiune, ne împlineşte anumite nevoi. În copilărie, mai ales în familiile în care există o diferenţă mai mare de vârstă între copii, fraţii mai mari pot juca rolul de figură de ataşament pentru cei mai mici, deoarece ei ajung să servească drept o bază de siguranţă de la care cei mai mici pornesc să exploreze, dar şi o sursă de sprijin la care se întorc pentru confort şi alinare. De cele mai multe ori, frații mai mari sunt cei care au comportamente de grijă, de protecție și de liniștire pentru cei mai mici, mai ales atunci când sunt în afara prezenței părinților. Adesea sunt și cei care reprezintă un model de a fi, de a intracționa, pe care cei mai mici îl asimilează propriei lor personalități. În relaţiile dintre fraţi în care diferenţa de vârstă este mai mică, aceştia ajung să se influenţeze reciproc și profund în etapele de dezvoltare ale personalităţii lor. Tocmai prin prezenţa lor constantă, în perioada copilăriei și adolescenței, ei ajung să se cunoască într-un mod unic şi special, ceea ce îi poate oferi fiecăruia un sistem de referinţă prin care se autoevaluează. Astfel, fraţii ajung să împărtăşească o istorie de viaţă şi o poveste comună a copilăriei lor ceea ce poate aduce mult sens şi înţelegere în viaţa lor adultă.

Rivalitatea dintre fraţi

Există un fel de consens, atât prinntre psihologi, cât şi printre părinţi, care oglindeşte convingerea că relaţia dintre fraţi este una complexă şi adesea complicată, în care rivalitatea manifestată este o caracteristică esenţială. Tematica rivalităţii dintre fraţi este una prevalentă în beletristică, în scrieri biblice, dar şi în cercetările făcute în domeniul psihologiei dezvoltării, din ultimii 30-40 de ani. Rivalitatea între fraţi apare sub forma unei competiţii, adesea inconştientă, pentru atenţia, validarea şi dragostea părintească. Pe măsură ce legătură dintre fraţi se dezvoltă, rivalitatea începe să devină și ea manifestă, iar felul în care părinţii gestionează acest proces, percepţiile pe care le au faţă de fiecare copil, rolul pe care i-l atribuie fiecăruia dintre ei, precum şi evenimentele care se petrec în familie au un rol deosebit de marcant asupra fraţilor și devin definitorii pentru relaţia lor.

copii-frati-e1453322366561.jpg

Cu toate că rivalitatea este considerată o caracteristică însemnată în majoritatea relaţiilor dintre fraţi, există multe alte atribute care definesc această relaţie. Aşadar, dincolo de impactul rivalităţii pentru atenţia părintelui în copilărie, fraternitatea reprezintă și acel tip de legătură numit „chemarea sângelui„. Această caracteristică se traduce în interacţiunile pe care frații le au, mai ales în afara casei, atunci când caută sprijin și protecție în situaţii de stres sau de adversitate.

Relaţia dintre fraţi, în special cea din anii copilăriei şi ai adolescenței, este dată de un cumul de interacţiuni pozitive şi negative. Desigur, că există variaţiuni pe această temă, în care unii dintre fraţi experimentează mai multe conflicte, certuri, agresiuni, pe când alţii au un grad mai mare de intimitate, de susţinere emoţională şi de sprijin; însă, media obişnuită o reprezintă o combinaţie ambivalentă între cele două extreme.

Privite pe un continuum al vieţii, relaţia fraţilor nu este una fixă, rigidă. Ea are această caracteristică a fluidităţii, în sensul în care gradul de pozitivitate, respectiv negativitate, sau cel de apropiere ori de sprijin se poate transforma de-a lungul anilor, câteodată radical, în funcţie de evenimentele semnificative pe care le parcurg fraţii împreună. De exemplu, un eveniment deosebit de traumatizant, precum boala sau moartea unui membru al familiei, poate activa în fraţi un imens resort de sprijin şi de susţinere reciprocă, iar relaţia poate fi un factor cu rol de protecţie în fața stresului. Pe de altă parte, câteodată, diferenţele de personalitate dintre fraţi pot fi atât de izbitoare, încât trăind zi de zi cu un frate care tachinează, provoacă şi irită neîncetat, chiar şi fără a fi nevoie de lupta pentru atenţia şi dragostea părinţilor, aceşti fraţi ajung să nu se înţeleagă, să nu-şi caute apropierea şi au o relaţie plină de negativitate.

Ce face o relaţie dintre fraţi mai bună?

Personalitatea fiecăruia dintre fraţi, modul de interacţiune al tuturor membrilor familiei, atenţia şi grija părintelui oferite în funcţie de nevoile fiecăruia dintre copiii, regulile şi rutinele casei, valorile şi credinţele exprimate în familie – suma tuturor acestor caracteristici au un rol esenţial în dezvoltarea relaţiei dintre fraţi.

Copiii nu sunt imuni față de interacţiunile tensionate manifestate între părinți, iar un mediu mai haotic, lipsit de reguli şi rutine în casă poate pune o presiune asupra tuturor membrilor familiei, facilitând probabil şi conflictul ce apare între fraţi. Așadar, o relație bună între membrii casei, şi mai ales între părinţi, are un impact puternic pozitiv în relațiile dintre copii. Acest lucru îi ajută pe copii să înveţe de la părinți abilități sănătoase de interacţiune, cum să îşi gestioneze adecvat emoţiile copleşitoare, cum să îşi poată negocia argumentele într-o situaţie. Pe de altă parte, este dovedit că părinții aflaţi într-o căsnicie fericită reușesc în mai mare măsură să structureze mediul copiilor lor și să fie mai sensibili la nevoile lor, iar acest lucru influenţează pozitiv şi relația dintre fraţi.

frati-iubire-relatie.jpg

Din punct de vedere al caracteristicilor temperamentale, copiii care au un grad de activare comportamentală mai mare, precum şi cei care au o intensitate emoţională mai ridicată prezintă un risc mai crescut faţă de situaţiile conflictuale. În acelaşi timp, calitatea pozitivă a relaţiei pe care fiecare dintre fraţi o are cu părinţii, în copilărie şi adolescenţă, are un impact pozitiv şi asupra relaţiei dintre ei. Acest ultim aspect vine şi întăreşte încă o dată importanța ataşamentului şi a învăţării sociale, care susţine că dezvoltarea emoţional-socială a copilului este puternic determinată de relaţia pe care acesta o are cu părinţii.

Dacă analizăm ce impact are asupra relaţiei diferenţa de vârstă dintre fraţi şi diferența de gen a acestora, sunt studii care spun că relaţiile dintre fraţi cu diferenţa de vârstă mai mică de 4 ani sunt mai apropiate, mai intime, dar au și mai multe elemente competitive. Fraţii de acelaşi sex, manifestă în copilărie mai multe interacţiuni agresive, cu rol de dominare, în comparaţie cu fraţii de sex diferit, deşi aceste aspecte nu exclud apropierea şi căldura pe care fraţii o manifestă. Pe de altă parte, dualitatea soră-soră, pare să fie mult mai apropiată decât cea frate-frate care este mult mai conflictuală.

Frăția este ca un dar al familiei. Nu ne alegem fraţii. Aşa cum nu ne alegem nici părinţii sau copiii. Dar putem alege felul în care ne cultivăm relaţia cu aceste persoane semnificative din viaţa noastră. Prietenii vin şi pleacă din viaţa unui om, vecinii se mută, colegii de muncă se schimbă, căsniciile se destramă, părinţii mor, dar fraţii şi surorile simbolizează acel fir roşu şi sunt o mărturie a vieţii noastre până aproape de final.

paginadepsihologie.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • Calandrella
      De Calandrella

      În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 
      Cafeaua.
      Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.
      Filmele.
      Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 
      Timpul liber.
      Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.
      Intimitatea.
      Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.
      Distracțiile cu prietenii.
      „Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 
      Egoismul.
      Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 
      Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.
      Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?
      viselapachet.com
    • Calandrella
      De Calandrella

      Internautii nu s-au lasat prea mult asteptati si au coplesit-o pe basarabeanca cu numeroase complimente."Arati senzational in ultimult trimestru de sarcina" si "Esti cea mai sexy graviduta", sunt doar cateva dintre ele. De asemenea, unii dintre ei se dau cu parerea, cei mai multi fiind convinsi ca tanara va avea o fetita.

      Viitoarea mamica a distribuit si niste imagini in care apare imbracata intr-o rochie din satin in nuanta bordo, mulata pe corp si care ii da o nota in plus de senzualitate. 

      Vezi mai multe imagini cu graviduta in galeria foto de mai jos:

      perfecte.md
    • Calandrella
      De Calandrella

      Care este descrierea mea personală privind conceptul de parenting?
      Mai exact, ne este de ajutor să identificăm felul în care se manifestă mintea noastră și apoi să vedem ce arată oamenii de știință că înseamnă asta, precum și care sunt descoperirile lor, pentru a ne extinde perspectiva și a ne înțelege mai clar comportamentele proprii. Ești genul de părinte care în situații critice încearcă să se calmeze ori genul care devine reactiv și recurge la amenințări, intimidări sau pedepse?
      Cât de mult funcționează strategiile existente în abordarea mea parentală?
      Este o abordare prin care să devină evident cu timpul că le ești de ajutor copiilor tăi, că aceștia învață lucruri pozitive și constructive din acțiunile tale, că dai dovadă de respect și umanitate față de ființa lor? Sau, mai degrabă, în urma indicațiilor tale haosul devine și mai mare, situația escaladează și tu ajungi să nu mai controlezi deloc rezultatul, (eventual) simțindu-te cel mai indezirabil părinte de pe planetă.
      Sunt împăcat cu abordarea mea de parenting?
      Această întrebare se referă la eficiența abordării noastre și la nivelul personal de satisfacție. Și răspunsul îl aflăm mai ales dacă analizăm ce s-a întâmplat după ce-a fost nevoie de intervenția noastră și de o dovadă de inteligență parentală. Dacă abordarea proprie ne ajută să exprimăm iubirea față de copil și să recurgem la o ajustare a comportamentului nesănătos al acestuia, s-ar putea ca eficiența ei să fie crescută. De asemenea, părinții inteligenți nu încetează a se întreba cum anume ar putea aduce și mai multă siguranță și încredere în interacțiunea adult-copil.
      Sunt copiii mulțumiți de mine ca părinte?
      Toți copiii vor căuta, într-un fel sau altul, un contact cu adultul care-i are în grijă, atunci când le este greu sau nu se simt în siguranță. Iar cei care se simt iubiți nu vor ezita să-și exprime liber față de acesta atât afecțiunea și recunoștința, cât și dificultatea în care se găsesc la un moment dat. Gesturile mărunte și spontane sunt adesea cele mai evidente dovezi că ne facem treaba suficient de bine ca părinți.
      Prin ce se aseamănă și prin ce diferă strategia mea de parenting de cea a părinților mei?

      În cele mai multe cazuri, fără o analiză a trecutului personal, ne este greu să le oferim copiilor noștri ceea ce noi nu am primit în copilărie. E necesar să nu confundăm copilul din fața noastră cu cel din interiorul nostru (copilul invizibil). Astfel, este înțelept să reanalizăm povestea copilăriei noastre din perspectiva adultului care am devenit, reamintindu-ne cum ne disciplinau părinții, care dintre nevoile noastre erau satisfăcute și care erau ignorate. Să vedem, pe de-o parte, ce repetăm din ceea ce am promis că nu vom face niciodată și, pe de altă parte, care sunt strategiile de supracompensare prin care încercăm să fugim de părinții noștri (străduindu-ne, în mod exagerat și probabil nu mereu cu șanse de reușită, să fim diferiți de aceștia).
      Abordarea mea le permite copiilor să-și ceară scuze când au greșit și să repare eventualele rupturi relaționale pe care le-au provocat?
      Cel mai bun model pentru a contura comportamentul unui copil este modelul parental. Copiii cărora părinții le cer scuze când au greșit ei înșiși, ca adulți, sunt copii care învață probabil una dintre cele mai importante lecții de viață: este imposibil să nu greșești, dar cu îndrăzneală și răbdare poți repara erorile comise. Este important ca fiecare copil să știe că părintele său este suficient de deschis și dornic de reconectare, după un moment de interacțiune dificilă.
      Folosesc situațiile grele de viață ca pe niște oportunități de evoluție personală sau resping realitatea refugiindu-mă în imaginar?
      Oricine este părinte sau a văzut cel puțin o dată un adult dornic să-și exercite inteligent responsabilitățile parentale știe că parentingul nu este floare la ureche. Că uneori este extrem de greu și alteori extrem de frumos. Că în anumite situații îți vine să-ți iei un concediu de cel puțin un an de la meseria de mamă sau tată și în altele abia aștepți să-ți strângi din nou copilul la piept. Desigur că provocările sunt la tot pasul, iar în astfel de situații putem să ne exersăm starea de prezență conștientă (pentru a reuși să acceptăm fără vinovăție tot ceea ce simțim și gândim sau tot ceea ce ni se întâmplă). Ori, dimpotrivă, putem să luptăm împotriva realității prezente, insistând să credem că vom avea câștig de cauză. Inteligența parentală este ceva ce noi ne putem cultiva în fiecare moment, dacă alegem intenționat să răspundem tuturor situațiilor de viață în baza unor valori adoptate și respectate conștient, fără să reacționăm lăsându-ne purtați de haosul emoțiilor sau vâltoarea gândurilor automate. E mai sănătos să trăim viața pe care-o avem, nu pe cea pe care credem c-am fi putut s-o avem și nici măcar pe cea pe care credem c-o meritam. 
      Ei, cum te simți acum, că ai răspuns la aceste întrebări? Care sunt emoțiile și gândurile tale? Este indicat doar să le observi, fără să le judeci sau să le împarți în bune și rele. Adevărul este că facem tot ce putem cu informațiile pe care le deținem din cele două surse pe care viața ni le-a dat: propria educație (influențată de tradiții moștenite și de cultura anilor de-atunci) și parentingul actual (bazat pe cercetări științifice recente și pe cultura prezentului). Când înțelegem că se poate mai bine, îndrăznim să facem anumite transformări.
      Iar dacă am greșit în trecut, acum obiectivul nu este acela de a ne afunda în mustrări de conștiință, ci de a crea noi oportunități de dezvoltare sănătoasă – pentru ca fiii și fiicele noastre să se poată simți cu adevărat în siguranță alături de noi.
       
      paginadepsihologie.ro
    • Calandrella
      De Calandrella

      „Părinții sunt curioși și chiar îngrijorați de dezvoltarea bebelușului. De cele mai multe ori, grijile nu sunt necesare, achizițiile bebelușilor fiind etape normale în creștere, însă variate, de la bebeluș la bebeluș”, spune Stephen Turner, medic pediatru la New York, citat de newparent.com
      Sfaturi despre achizițiile bebelușilor de la Dr. Turner, pediatru american
      1. Primii pași apar, uneori, mai târziu
      „Majoritatea părinților se sperie de faptul că bebelușul nu merge încă și are deja 1 an. Fiecare copil se dezvoltă în ritm propriu, iar părinții trebuie să știe că până spre 18 luni nu este motiv de îngrijorare dacă cel mic nu merge, iar mersul târziu nu este o reflecție a inteligenței în nici un fel”.
      2. Nu vă așteptați să vorbească imediat ce împlinește12 luni.
      „Nu se întâmplă prea multe lucruri spectaculoase în dezvoltarea vocabularului în primul an de viață”, spune dr. Turner. „Părinții își fac de cele mai multe ori probleme când copiii nu vorbesc în jurul vârstei de 1 an. Grijile sunt nefondate! Dezvoltarea vorbirii la bebeluși începe la două luni, când aceștia începe să vocalizeze. La patru luni râd și puteți înțelege că vă aud. De la șase la nouă luni vor începe să scoată fel și fel de sunete, iar în jurul vârstei de 1 an să articuleze mama și tata. Dar sunt copii care încep să vorbească mult mai târziu, sau pot să rămână mult timp doar la stadiul de ”mama”și ”tata”. Nu e loc de griji decât după vârsta de 2 ani și jumătate”.
      3. Nu se joacă încă? Stimulați-l!
      „Copilul nu prinde încă bine obiectele în mână? Apucarea obiectelor între degetul mare și degetul arătător este o abilitate care se dezvoltă bine în jurul vârstei de nouă luni”, spune dr. Turner. „Copilul trebuie simulat și invitat la joacă. Îndepărtați obiectele copilului și lăsați-l să se joace pe podea cu jucării și cuburi ușor de prins în mână. Stimulați-l”.

      4. Întârzie articularea cuvintelor? Vorbiți cu ei la fel cum vorbiți cu orice altă persoană.
      Este chiar atât de simplu; ar trebui să începeți să vorbiți cu bebelușul încă de la naștere! „În primul an de viață bebelușul este ca un burete – absoarbe tot ce vede și tot ce aude. De aceea, este foarte important să vorbiți cu bebelușul și să-i explicați cu fraze lungi și multe cuvinte fiecare activitate pe care o faceți. Achizițiile bebelușilor sunt importante, însă trebuie să realizăm că trebuie stimulat și ajutat pentru a se dezvolta”.
      5. Al doilea copil vorbește mai repede
      „Este adevărat că de multe ori se întâmplă ca al doilea copil să vorbească mai repede. Explicația este că în jurul lui se vorbește mult mai mult, fratele cel mare având mereu ceva de spus”. Există însă și o teorie cum că al doilea copil își va dezvolta mai greu motricitatea grosieră. „Acest lucru se datorează faptului că mamele au grijă de ceilalți copii, bebelușii fiind purtați în primele 12-15 luni din viață. Astfel, ei merg mai puțin de-a bușilea și își dezvoltă mai greu abilitățile grosiere.
      Cu toate acestea, fiecare bebeluș se dezvoltă în tirmul propriu. Părinții au nevoie de relaxare, înțelegere și comunicare bună cu pediatrul.
      totuldespremame.ro
  •  
     
  • sova-spring-240x300.png