Educația neadecvată prin recompensă și pedeapsă.


    Când vorbim despre educație, e posibil să ne raportăm în mod greșit (sau, pentru aceia care au apelat la știință, în mod învechit) la ceea ce presupune ea. 

helpingchild.jpg

Cândva, în urmă cu mulți ani, B.F. Skinner făcea experimente pe șoareci pentru a studia o serie de comportamente. Cercetările sale au evidențiat faptul că șoarecele învață destul de repede un comportament, atunci când există o recompensă ori o pedeapsă. Mai exact, șoarecele a învățat ce trebuie să facă pentru a obține mâncare sau ce trebuie să evite pentru a nu primi un șoc electric.

În termeni de „educație” – și pun ghilimele tocmai pentru că ceea ce presupune educația în ultimii ani nu mai conține acest sistem de recompensă și pedeapsă – condiționările nu au făcut decât să ne îndrepte atenția asupra a ceea ce presupune pedeapsa. Să construim tot mai multe pedepse, pentru a determina copilul să facă ceea ce ne dorim noi. Dar, dacă ar fi să gândim mai profund, poate că astfel nu creăm decât un mic roboțel, nu o persoană aptă de a empatiza și a înțelege emoțiile celor cu care interacționează și, implicit, pe-ale lui. Modul în care comunicăm este modul în care ulterior copilul stabilește atașamente. O comunicare plină de grijă și întâmpinare a nevoilor generează un atașament sănătos.

Există părinți care declară că se simt adesea într-o luptă continuă cu copilul lor; simt că s-a creat o distanță prea mare, pe care nu o pot reduce; că, parcă, este prea diferit de ceilalți copii. Ceea ce au în comuni acești părinți este tocmai acel sistem de recompensă și pedeapsă. Poate că la fel va simți peste un timp relativ de scurt și mama copilului speriat de acel Moș Nicolae care a venit la grădiniță (cazul mediatizat în săptămânile trecute). Mămica respectivă – poate fără intenție, dar sigur cu efecte negative – încerca să-l sperie pe copil, pentru a obține un comportament îmbunătățit la grădiniță. Sau poate că la fel se simt și părinții multor adolescenți care ajung să facă abuz de substanțe sau să dezvolte comportamente violente și de bullying (comportament repetitiv și intenționat, prin care este agresat cineva care nu are puterea de a se apăra).

Un experiment ce a captat atenția față de comportamentele copiilor a fost creat de psihologul Michael Tomasello, care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: „De la primul pas, de la primul cuvânt și până la a deveni ființe culturale, copiii sunt în mod natural cooperanți și de ajutor.” Sunt și alte teorii, conform cărora oamenii se nasc integri, cu toate abilitățile necesare, dar pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvoltă un sine fals, menit să-i mulțumească părinții sau alte persoane de referință, plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic, care să-i descrie personalitatea unică și minunată.

Alte studii mai recente au dezvoltat teoria integrării neuronale. Daniel J. Siegelvorbește, ca urmare a anilor săi de cercetare, despre dezvoltarea armonioasă a celor două părți ale creierului: partea stângă (care se ocupă cu logica și organizarea gândurilor în propoziții) și partea dreaptă (care este responsabilă de emoțiile noastre). Integrarea celor două duce la armonizarea și funcționarea copilului, la reacții mult mai echilibrate. Lipsa integrării celor două arii este ușor de recunoscut: copilul se simte copleșit de emoții, se manifestă haotic și confuz, plânge, are accese de furie și agresivitate. Luând în calcul aceste studii, putem dezvolta cu mai mare ușurință o relaționare adecvată cu copiii și, în egală măsură, putem crea o comunicare menită să apropie părintele de copil. Tot ce este necesar pentru a dezvolta o relaționare sănătoasă se află deja în noi, trebuie doar să rămânem deschiși la a (re)învăța, la rândul nostru, de la cei mici. Așadar, cercetările recente ne aduc în plan real și pragmatic câteva sugestii de relaționare:

1. Ascultă cu dragoste și deschidere ceea ce copilul vrea să-ți transmită, iar apoi ajută-l să-și identifice emoția: „Cred că te simți dezamăgit/trist”. Pe baza a ceea ce vă spune, puteți să-l ajutați să descrie cât mai exact ceea ce s-a întâmplat, ceea ce i-a creat emoția. Cu cât vede posibilitatea de a comunica mai deschis, cu atât este mai ușor pentru el să ordoneze șirul evenimentelor și să-și integreze emoțiile mai adecvat.

2. În loc să vă folosiți de o negație„Nu e frumos să…”, ajutați-l să găsească o alternativă comportamentală pozitivă: „Crezi că ar fi mai bine dacă ai spune asta într-un mod mai politicos?”

3. Daniel Siegel folosește sintagma: „Mișcă-l sau îl pierzi”, ceea ce presupune să creați un context în care să existe mișcare. Dacă este vorba de un copil mic, puteți să-l provocați la un joc de genul mâța, fotbal, ba chiar o bătaie cu pernele. Va fi distractiv și pentru dumneavoastră. Astfel, se va crea o alianță prin joc și, implicit, o deschidere spre dialog sau cooperare.

4. Amintiți-le că emoțiile vin și pleacă. Dacă vă ajută și copilul este suficient de mare pentru a înțelege, puteți folosi o comparație: emoțiile sunt ca niște musafiri pe care îi primim, interacționăm cu ei, iar la un moment dat vor pleca. Explicați-le că ele nu sunt permanente, că le simțim, le identificăm și la un moment dat se vor diminua sau chiar le vom uita. Puteți chiar să-l ajutați să se proiecteze într-un viitor mai apropiat: „Crezi că te vei simți la fel și peste o săptămână/lună?” Analizați împreună simțirile, trăirile pe care le are și asigurați-vă că înțelege ce simte. Un copil care se simte înțeles și mai ales acceptat deschide cu ușurință un portal emoțional spre dumneavoastră.

5. Conflictele care se ivesc pot deveni ocazii de conectare la emoțiile copilului.Fiți deschiși vizavi de aceste momente, ele au rolul de a crea niște modele de relaționare, dacă și dumneavoastră sunteți receptivi în astfel de momente. Oferiți suport emoțional și folosiți-vă de integrarea celor două fațete, cea logică și cea emoțională – veți crea modele de relaționare adecvate! Acestea îi vor oferi suport pe viitor, mai ales în perioada adolescenței, când impulsivitatea și dorința de apartenență la un grup de prieteni își vor face loc în prioritățile lor.

paginadepsihologie.ro





Comentarii


Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Ai lipit un conținut cu formatare.   Elimină formatare

  Only 75 emoticons maximum are allowed.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor


  • Conținut similar

    • De Calandrella

      Când ar trebui să-i spui copilului tău că ești însărcinată
      În general, specialiștii recomandă să îi spui primului copil că va avea un frate sau o soră după primul trimestru, când riscurile pierderii sarcinii se reduc semnificativ. De asemenea, poți să aștepți până când vei avea rezultate ale unor ecografii mai relevante.
      O bună idee să îi spui că ești însărcinată este când abdomenul tău începe să se modifice mai vizibil. În acest context, copilul va înțelege mai ușor că burtica mamei crește pentru că în interiorul ei crește un bebeluș.
      În același timp, psihologii sunt de părere că este ideal ca al tău copil să afle chiar de la tine că ești însărcinată. Mai ales odată ce vei începe să fii felicitată, iar copilul este mai măricel (de la 4 ani în sus), nu este recomandabil să afle vestea de la rude sau de la prieteni. Când ești în situația de a nu te simți bine, în sensul în care simptomele sarcinii sunt tot mai persistente, nu este bine să-i spui copilului că ți se întâmplă asta pentru că în burtica ta este un bebeluș. Dacă vei proceda așa, copilul va asocia starea ta de rău cu bebelușul și va avea sentimente negative față de acesta din start.
      Nu în ultimul rând, străduiește-te, în momentul în care decizi să-i dai copilului vestea că aștepți un al doilea bebeluș, să fii cât mai calmă, să nu existe în jurul vostru persoane sau situații care să genereze stres. Este ideal ca această noutate să-i fie transmisă într-un mediu calm, care să nu pună presiune pe niciunul dintre voi.
      Trucuri menite să te ajute să-i spui copilului că în familia voastră va exista  și un al doilea bebeluș
      Creează un joc de rol
      Psihologii consideră că, mai ales pentru copiii mai mici, de 3-4 ani, va fi ideal să li se spună că în familie va apărea un nou bebeluș prin intermediul unui joc de rol. Cel mai bine este să iei o păpușă sau diverse animăluțe de pluș și să-i explici faptul că în burtica acestora va crește un bebeluș, la fel cum va crește și la tine. 
      Pe măsură ce îi dai explicații micuțului, încearcă să-l antrenezi și pe el într-o conversație, astfel încât să nu resimtă vestea ca pe ceva șocant, ci să fie un motiv de bucurie.
      Citiți o poveste
      Un alt truc util pentru a-ți anunța copilul că vei avea un bebeluș va fi să faci rost de o poveste legată de venirea pe lume a acestuia.
      Modul în care îi citești copilului, imaginile pe care le va avea în față, dar și explicațiile pe care i le vei oferi pe măsură ce citiți, toate acestea îl pot face să-și facă o idee despre ceea ce presupune apariția unui nou bebeluș în familie. Vei vedea că astfel copilul poate asimila mai ușor ideea că nu va mai fi singur și va fi mai dornic să-și cunoască surioara/frățiorul.

      Organizează o petrecere prin care să dai vestea cea mare
      Nu va fi nevoie să organizezi o petrecere mare, ci va fi suficient să inviți, de pildă, câțiva prieteni sau rudele mai apropiate.
      Va fi ideal să decorezi casa ca pentru o petrecere și să aveți și un meniu festiv, cu tort. În acest mod, copilul va deveni mai entuziasmat, va înțelege faptul că apariția unui nou membru al familiei este ceva special și va accepta mai ușor ideea unei schimbări.
      O asemenea petrecere va fi cu atât mai nimerită cu cât al tău copil are în jur de 4-5 ani și înțelege mai bine ideea de a sărbători un eveniment important.
      Apelează la o rudă sau la un prieten de familie cu care copilul tău are o relație specială
      Specialiștii sunt de părere că un copil va primi mai bine vestea că în familie va apărea un bebeluș dacă aceasta îi va fi dată în prezența unei rude/a unui prieten de care acesta se simte mai atașat. Explicația este următoarea: copilul va asocia ideea venirii pe lume a bebelușului cu sentimentele pe care le are față de persoana respectivă. Dacă ai deja doi sau mai mulți copii, poți să apelezi inclusiv la aceștia, când vei da vestea copilului mai mic.
      Dacă vei alege această soluție, poți să-i dai copilului „misiunea" ca și el, la rândul său, să transmită vestea cea bună mai departe, alături de membrul din familie îndrăgit sau de prietenul de familie. Cu siguranță că micuțul tău se va simți important și va deveni mai repede entuziasmat la ideea apariției unui nou bebeluș.
      Arată-i copilului albumul cu poze de când era bebeluș
      Psihologii ne îndeamnă să ne folosim cu încredere de acest „truc" pentru a-i spune copilului că va avea un frățior/o surioară.
      Ia-ți răgazul necesar pentru a răsfoi împreună albumul, vorbește-i copilului tău despre cât de mult îți plăcea să vă jucați și când era bebeluș, despre cât de mult vă distrați. Dacă ai la dispoziție poze care să arate etapele de creștere, de la mersul de-a bușilea până la mersul în picoare, ar fi ideal, întrucât așa copilul va înțelege mai ușor cum este să fii martor la dezvoltarea unui bebeluș.
      Nu ezita să-i explici micuțului că, pe măsură ce bebelușul va crește, îl veți implica și pe el în tot felul de activități și că veți ajunge să vă distrați de minune.
      Alegând o asemenea metodă de a-i da copilului vestea că un bebeluș va apărea în casă, nu numai că acesta va accepta ideea mai ușor, dar deja vei pregăti cumva „terenul" pentru a a fi cât mai puțin gelos pe acesta.

      Dăruiește-i copilului un tricou inedit
      Pentru ca al tău copil să primească mai bine vestea că în familie va apărea un nou bebelușpoți să-i faci această surpriză: vei căuta un tricou, pe care vei imprima unul dintre următoarele mesaje: „Voi fi fratele mai mare", „Sunt numărul 1! Se pregătește să vină și numărul 2!"
      Astfel, al tău copil se va simți important și va fi mai încântat că va avea un frățior/o surioară.
      Pregătește o cutie-surpriză, cu baloane
      O altă modalitate distractivă și eficientă totodată pentru a-i spune copilului (de 3-5 ani) că familia voastră se va lărgi cu un nou membru va fi să-l faci să asiste la următoarea surprinză. 
      Tot ce vei avea de făcut va fi să faci rost de o cutie foarte mare sau de o ladă, în care să pui baloane albastre sau roz. Roagă-l apoi pe copil să o desfacă și să-și aleagă un balon, spunându-i că acestea sunt pentru un frățior sau pentru o surioară. După aceea dă-i vestea propriu-zisă. 
      Specialiștii spun că al tău copil va primi mai bine această veste, asociind-o cu momentul în care în cutie a găsit baloane.
      qbebe.ro
    • De Calandrella

      Daca si tu te confrunti cu o astfel de situatie afla ce trebuie sa faci.

      Grija voastra, a parintilor este indreptata, in general, spre trei aspecte concrete:
      - transformarea fanteziilor in adevarate minciuni;
      - existenta unor personaje imaginare care pot starni teama celor mici;
      - situatii periculoase rezultate din confundarea imaginarului cu realitatea.

      Fantezie/minciuna
      Se spune ca naravul se invata de mic, iar parintii sunt cei mai tentati sa creada in aceasta zicala. De aceea lor nu le vine greu sa vada o continuitate intre copilarescul "am mancat friptura cu sos de galosi" si fuga de acasa, abandonul scolar ori consumul de droguri. Teama ca micile minciunele copilaresti se vor transforma in mari tainuiri adolescentine, ce vor degenera la randul lor in comportamente reprobabile este mare.

      Specialistii sunt insa de alta parere.In prima copilarie, spun acestia, nu doar ca nu este grav ca cel mic sa fabuleze, dar este chiar cat de poate de firesc si de dorit. La 3, 4, 5 ani activitatea principala si preferata a celui mic este jocul. In plus, el descopera acum ca se poate juca nu doar cu jucariile, ci si cu cuvintele, cu sensurile, cu imaginile evocate de cuvinte. Cu cat replica sa e mai "gogonata", cu atat satisfactia este mai mare, jocul mai reusit, iar parintele inutil mai inspaimantat. Copilului ii place la nebunie sa-i pacaleasca pe cei mari, fiindca in acest mod el le atrage cu certitudine atentia, dar si uimirea, admiratia in acelasi timp: "Hehe, uitati ce nostim sunt, uitati ce destept sunt si, de ce nu, vrednic de admiratia si de dragostea voastra!". Deoarece ratiunea pacalelilor copilaresti sta in descoperirea (si nicidecum in tainuirea!) acestora de catre cei mari, nu poate fi vorba de vreun pericol de degenerare in comportamente reprobabile. Cu toate ca este micut, copilul poate face bine distinctia intre adevarat si neadevarat, intre real si ireal, intre ceea ce exista si ceea ce nu exista.

      Minciunile periculoase sunt cele care au ca scop ascunderea adevarului, tainuirea unor fapte. Ele nu au nimic in comun cu fabulatia ori cu jocurile distractive de-a pacalitul. In vreme ce in spatele pacalelilor se afla varsta jucausa a imaginatiei, in spatele adevaratelor minciuni se afla, de regula, familia cu ale sale carente educationale: pedepse disproportionate cu fapta, aplicate intr-un mod nepedagogic, ce starnesc in sufletul celui mic teama si suferinta, sentimentul nedreptatirii si al lipsei de dragoste. Toate acestea il vor determina pe copil sa minta, sa isi ascunda faptele pentru care ar putea fi pedepsit de parinti, pentru a scapa de suferinta. Asadar, lasa imaginatia celui mic sa zburde, intra in jocul lui, fabulati impreuna, dar ajuta-l in acelasi timp sa cunoasca si fata realitatii.

      Fantezie/teama de fantastic
      Fii mereu in preajma lui in calatoriile fantastice, fiindca fantezia il poate purta uneori pe carari mai putin luminate. La un moment dat, jocul se poate transforma in mintea sa in realitate. Monstrii si balaurii de care radeati peste zi pot capata viata in sufletul sau noaptea. O simpla umbra pe perete poate produce teama, mai cu seama intr-o minte predispusa sau bine exersata cu imaginarul. Apoi visele pot fi si ele campuri propice pentru combinarea si exacerbarea imaginilor fantastice vehiculate in jocurile din timpul zilei. Basmele de "noapte buna", daca nu sunt bine alese, pot fi una dintre sursele cosmarurilor celor mici: bolovani care se rostogolesc amenintator spre el; Craiasa Zapezii il pandeste din spatele ferestrei pentru a-i arunca in ochi cu ace de gheata; amutirea, imposibilitatea celui mic de-a mai striga dupa ajutor; invadarea de catre Testoase; intalnirea fata in fata cu Mastera din Alba ca Zapada ori cu balaurul cu 7 capete etc. Toate acestea sunt vise ce ca posibila sursa de inspiratie povestile copilariei, dar care ii pot produce celui mic adevarate spaime; acesta are un somn agitat, se scoala noaptea plangand, nu mai vrea sa doarma sau sa adoarma singur de teama ca ii va aparea din nou in vis vreun personaj fioros, nu mai vrea sa isi petreaca noaptea singur in camera sau singur in pat, cere sa i se lase deschisa o sursa de lumina. Si oricat ar fi de stapan pe el ziua si oricat de constient ar fi de faptul ca nu exista monstri, balauri etc, tot atat de slab si de vulnerabil devine noaptea. Daca nu esti atenta si nu actionezi la timp, aceste temeri se pot adanci, ducand la psihoze sau la alte dezechilibre psihice si emotionale.

      Ce este de facut? 
      Poti sa-l determini pe cel mic sa nu creada in monstri, dar sa creada in zane, spiridusi si Mos Craciun? Sau spulberi vraja basmelor, sacrificand personajele pozitive de frica celor negative? Ii furi astfel bucuria de-a crede in miracole sau doar il aduci mai repede cu picioarele pe pamant?

      Este simplu sa-i tot spui celui mic "asta nu exista", "asa este doar in povesti, in realitate e cu totul altfel", " e doar o poveste.". Trebuie sa stii insa ca exista riscul ca cel mic sa fie intr-atat dezamagit, incat sa nu mai vrea sa auda de povesti, fiindca, nu-i asa, ele sunt pana la urma doar niste scorneli, o imbarligatura de vorbe, o pierdere de timp. Ancorarea puternica si timpurie a celui mic in realitate poate duce la o maturizare inainte de vreme. Iar in ultima instanta joaca de-a. face parte din copilarie, credinta in Mos Craciun, intr-o fiinta buna si a tot iubitoare ii poate calauzi intreaga viata. De partea cealalta se afla cei care sustin ca momentul adevarului (constientizarea ca toate aceste personaje de basm nu exista in realitate) il poate destabiliza emotional si relational intr-atat pe cel mic, incat sa-l determine sa-si piarda increderea in oameni, in parinti, in forta binelui.

      - Adevarul este, ca intotdeauna, undeva la mijloc. Trebuie pastrata o masura in toate. Nu-i transforma, astfel, pe Mos Craciun, pe Fat Frumos, pe Ileana Cosanzeana, pe Zane si pe Spiridusi in repere fundamentale pentru cel mic ori in adevarate autoritati (Papa ca te vede Ileana Cosanzeana si-ti lasa la noapte o bombonica pe perna, "Te vede Mos Craciun si nu-ti mai aduce cadou la iarna", Zana ta buna te pazeste de toate relele) fiindca abia atunci dezvrajirea lor ar putea avea efecte nedorite atat la nivel emotional, cat si la nivel comportamental. Ele trebuie sa fie exact ceea ce sunt: personaje de basm si de joc! Fiindca daca "Zana te vede ziua." va fi imposibil sa-l faci pe cel mic sa te creada ca Zmeul nu-l va vizita noaptea, cand poate si Zana doarme.

      - Trecerea de la fantastic la real, cu alte cuvinte, constientizarea inexistentei personajelor de basm/legenda trebuie facuta treptat si firesc. Atunci cand cel mic tinde a se speria de personaje negative este momentul pentru a discuta cald si prietenos cu cel mic, asigurandu-l ca acestea sunt doar inventii. 

      - Daca nu se lasa convins de vorbe, inseamna ca are abia mai putin de 3 ani, iar argumentele tale stiintifice nu prind: "Nu exista, nu exista, dar daca totusi intra la mine in camera?". In acest caz apeleaza la alte tertipuri, demne de a-i da mai multa siguranta: controlati impreuna inainte de culcare toate camerele, toate ungherele, verificati usile, geamurile pentru a-l asigura ca nici un intrus nu are pe unde intra, puneti pe usa camerei sale un afis "INTERZIS!", invata-l o rugaciune scurta, pentru copii si creeaza-i din asta un ritual pentru seara. 

      - Daca e mai marisor, 4, 5 ani, poti sa-i sugerezi ca daca ii apare vreun inamic in vis il poate numai decat anihila/alunga cu acea rugaciune sau cu cateva vorbe bine ticluite de tine. E de dorit totusi sa incerci sa nu ii intretii aceste temeri punand fel si fel de piedici in calea monstrilor acest fapt nu face altceva decat sa statorniceasca ideea existentei monstrilor. 

      - Multor parinti le este la indemana sa-i "educe" pe cei mici cu ajutorul monstrilor si a bau-bau-ului. Ti-e teama sa nu cada de la balcon, ii bagi in cap ca acolo locuieste bau-bau, nu vrei sa te apuce noaptea in parc, il convingi ca odata cu lasarea intunericului printre copacii parcului apare capcaunul etc. Si te mai miri ca cel mic are cosmaruri noaptea! 

      - Daca la 2 ani aceste "explicatii" mai pot fi scuzate, dupa ce copilul implineste 3, 4 ani, ele trebuie complet eliminate din programul de educare. Cel mic trebuie sa te asculte fiindca are incredere in tine, in vorbele tale, nu pentru ca va temeti impreuna de capcauni, bau-bau sau de alte personaje negative fantastice sau nu. Daca ai folosit autoritatea lor in fata celui mic, nu ezita sa iti recunosti greseala. Spune-i simplu: Bau-bau nu exista, mami te-a pacalit cand erai mai mic, dar acum esti mare si trebuie sa stii ca nu ai de ce sa te temi. Imi pare rau si iti cer iertare daca te-am facut sa suferi. Copiii sunt foarte receptivi la astfel de spovedanii parintesti, merita sa incerci si aceasta solutie.

      - Prin urmare, atata timp cat personajele de poveste raman in poveste, cel mic poate crede in existenta lor cat pofteste. Cateodata, ajuns la varsta scolara, copilul percepe existenta a doua lumi paralele: lumea noastra, a oamenilor, si lumea basmelor, a Zanelor si a Zmeilor. El are constiinta faptului ca aceste lumi nu se pot intalni niciodata si, prin urmare, existenta lor nu creeaza nici un fel de tensiune emotionala periculoasa.

      Adevarata cauza a temerilor celor mici nu este, asadar, basmul, ci suntem noi, parintii care ne folosim in mod eronat de ele, in naivitatea si neputinta noastra de-a fi convingatori prin noi insine.
      parinti.com
    • De Calandrella

      “Tulburarea de tip opozitie-sfidare face parte din categoria tulburarilor de comportament disruptiv, tulburari care debuteaza in perioada copilariei si adolescentei. Un copil cu o astfel de problema afiseaza constant un model de comportament necooperant, sfidator si ostil fata de autoritate (parinti, profesori, etc.) comportament ce afecteaza semnificativ functionarea acestuia in plan academic, social si familial”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.
      Copiii cu astfel de tulburari au frecvent crize de furie, au o toleranta scazuta la frustrare, sunt incapatanati, vesnic nemultumiti de ceea ce li se ofera si pusi mereu pe harta.
      “Acest comportament de tip furios si provocator se manifesta pe o durata de cel putin 6 luni in interactiunile sociale ale copilului cu mai multe persoane si este definit prin cateva caracteristici. Copilul este adesea suparat si iritabil. Isi pierde cumpatul, este sensibil la frustrare si plin de resentimente. Este argumentativ, comenteaza si critica decizia autoritatii. Sustine adesea lipsa de valoare sau inutilitatea regulior si normelor, le sfideaza in mod deschis si refuza in mod activ sa le urmeze. Ii acuza pe ceilalti pentru greselile sau comportamentul sau neadecvat. In mod constant ii deranjeaza pe ceilalti si este razbunator si plin de ura atunci cand comportamentul sau este corectat adaptativ”, mai spune renumitul psiholog.
      La varste mici, aceste comportamente sunt, in general, firesti, considerate ca apartinand crizei de opozitie fiziologice. Desi adultii percep aceste crize ca fiind strategii manipulatoare ale copilulului de a-si atinge scopurile, ele n-ar trebui privite in felul acesta, spun specialistii, ci, mai degraba, ar trebui considerate drept manifestarea unor nevoi de descoperire si afirmare ale copilului.
      “Comportamentul de opozitie reprezinta o reactie normala a copilului atunci cand se manifesta ocazional, in anumite etape ale dezvoltarii. Copiii, in perioada prescolara (3-5 ani), prezinta comportamente de opozitie fara insa ca aceste manifestari problematice sa caracterizeze tiparul de relatie copil-adult: crize de furie intense, comportamete agresive (tipa, plange nervos, loveste, arunca cu obiecte, etc) sau provocatoare (refuz direct: nu, nu fac, nu vreau). Copiii la aceste varste, in mod firesc, au dificultati in a-si exprima emotiile si sentimentele pentru ca nu au invatat inca sa identifice corect starile afective si sa le stapaneasca. De asemenea, la varsta adolescentei, comportamentul necooperant si provocator este frecvent intalnit fiind o expresie a nevoii de afirmare a identitatii si propriei personalitati, specifica stadiului de dezvoltare”, mai spune Ionut Ghiugan.
      Cauzele tulburarii de opozitie. Predispozitia pentru tulburarea de opozitie se mosteneste, spun specialistii. Apoi, factorii sociali (precum saracia, problemele familiale, etc.) au si ei un rol in aparitia acestor tulburari.
      “O familie disfunctionala, un parinte cu istoric de boli mintale sau abuz de substante, un stil parental neadaptativ (pedeapsa fizica, critica, disciplina inconsecventa, lipsa monitorizarii parentale) sunt factori importanti care pot conduce la aparitia acestui comportament de opozitie si, mai taraziu, la comportamente antisociale. De asemenea, instabilitatea familiei, separarea parintilor sau divortul pot contribui semnificativ la dezvoltarea comportamentului de opozitie si sfidare”.
      Cum se poate interveni in astfel de situatii. O atitudine critica, fara afectivitate, dura, iritata si intoleranta din partea parintilor in fata unui astfel de comportament al copilului nu va face decat sa acutizeze manifestarile de opozitie.
      Pe de alta parte, nici o permisivitate exagerata sau o lipsa de autoritate din partea parintilor nu sunt solutii pentru copiii cu astfel de tulburari. Si, atunci, cum trebuie abordata de parinti tulburarea copilului?
      “Pentru a gestiona eficient un astfel de comportament problema, parintii au nevoie de ajutor din partea unui psiholog specialist. In multe situatii, reactiile copilului sunt interpretate si tratate neadecvat de catre parinti. Copilul primeste etichete negative (copil rau, obraznic, neascultator), este criticat sau pedepsit sever sau ii este retrasa afectiunea pentru o anumita perioada de timp. Toate aceste reactii nu rezolva problema ci amplifica manifestarile prin validarea unei imagine de sine negative a copilului.
      Lipsa de autoritate sau permisivitatea exagerata nu invalideaza direct copilul, dar recunoaste ca normal un comportament neadaptativ ce poate fi astfel adoptat ca model de copil”, mai spune specialistul.
      Atunci cand parintii se simt depasiti de aceste comportamente ale copilului, cea mai buna solutie devine consultarea unui specialist.
      “Psihoeducatia parintilor si psihoterapia de familie ajuta parintii si copilul sa invete sa gestioneze adecvat si flexibil comportamentul problema, sa imbunatateasca comunicarea si intelegerea reciproca”, mai spune psihologul Ionut Ghiugan.
      adevarul.ro
    • De Calandrella

      Tocmai ce mă pregăteam să-mi așez copiii în scaunele de la mașină în parcarea grădiniței, când apare o mămică și-mi zice:
      – Vă rog să îmi spuneți și mie, cum reușiți să vă culcați copiii la ora 9 seara. Ai mei numai pe la 11 noaptea se culcă. Și cu scandal și ceartă.
      – Sunt reguli pe care le-am format în familia noastră, de când erau mici. E un program automatizat, de aceea acum este simplu să-l urmăm.
      – Aaaa, la noi nu se poate.
      Adevărul e că ne dorim de foarte multe ori să fim și noi ca ceilalți. Să arătăm la fel, să facem la fel, să avem la fel.
      Doar că în spatele tuturor acestor lucruri care ne-ar plăcea, se ascund multe ore de muncă, de fermitate, de răbdare.
      Nu poți transforma un copil care n-a dormit în toată viața lui la ora 21, într-un copil care brusc se va duce la culcare pentru că așa a văzut mama că e bine. După 5, 6, 7 ani de alte modele.
      Creierul oricărui copil se dezvoltă după obiceiurile formate în mediul familial.
      Dacă informația pe care o are referitor la somn este că trebuie să meargă la culcare la ora 23, plângând și țopăind, atunci așa se va întâmpla în fiecare zi, ca un model. Iar o dată ce modelul este bine întipărit, schimbarea se va produce și mai greu.
      Uitați-vă la noi, adulții cât de greu ne lăsăm de obiceiuri nesănătoase: de mâncat fast food, de fumat, de băut sucuri acidulate și altele. Noi știm că nu ne fac bine, dar ne-am obișnuit așa.
      Dormi, ca să crești mare
      Drumul cel mai ușor de a crea obiceiuri sănătoase este de a începe cât mai curând. De când are bebelușul câteva luni și și-a format rutina: zi/ noapte.
      Din punctul meu de vedere, somnul și masa nu ar trebui să sufere excepții aproape niciodată în viața unui copil. Creierul se dezvoltă cu ajutorul nutrienților din alimentație, iar organismul în general, cu ajutorul hormonului de creștere care se secretă în timpul somnului. De unde și expresia –  dormi, ca să crești mare!
      Învățatul, atenția, memorarea, concentrarea, toate funcțiile creierului pe care am vrea să le dețină copilul nostru la nivel superior se dezvoltă în strânsă legătură cu masa și somnul.
      În plus, hormonul somnului, respectiv melatonina, cel care ajută copilul să intre în starea de somn și să se relaxeze este secretat în intervalul 20-21 până la 2-4 noaptea. Aceasta este informație pe care se bazează cercetătorii atunci când spun că somnul cel mai bun este între orele 22-2 noaptea.
      Cu siguranță vi s-a întâmplat să vă fie somn la ora 22, iar dacă nu vă culcați să ieșiți din starea aceasta și să nu mai reușiți să adormiți până după ora 12 noaptea. Explicația este foarte simplă – natural, creierul și-a dorit relaxarea la ora 22. Dar cum în schimb a primit un film, o activitate ce necesită concentrarea, acesta a intrat în faza de acțiune. Iar relaxarea nu s-a mai produs, melatonina nu s-a mai secretat, astfel funcțiile creierului nu se mai dezvoltă, iar în unele cazuri regresează. Ca o mașină cu pană care ajunge să meargă pe jantă. Iar dimineața ne trezim obosiți sau prost dispuși.
      Ce am făcut pentru a impune un program strict de somn
      Am creat o obișnuință pentru creier. L-am automatizat. De când erau copiii mai bebeluși și aveau câte 4-5 treziri, ora de somn considerată de seară a fost întotdeauna ora 21. În funcție de această oră am creat restul programului de somn. Trezirea la 6-7 dimineața, somnul de dimineață pe la ora 9, apoi de prânz pe la 13-14, uneori mai dormeau la ora 17, iar seara la 21 era considerată ora de somn de noapte. Chiar dacă după aceea ei se mai trezeau. Apoi, în timp am renunțat la somnurile din timpul zilei, rămânând somnurile principale: dimineață, prânz, seară. Am creat un mediu propice somnului. Am pregătit camera de somn a copilului astfel: perdele prin care să nu treacă lumina zilei, nu am avut niciodată lampă de veghe, am încercat să le ofer copiilor somn liniștit, în mediul lor, în patul lor. Foarte rar am plecat de-acasă în timpul orelor de somn. Am închis accesul la ecrane (laptop, tabletă, telefon) și finalizăm jocurile la ora 19-19.30. Intrăm în starea de relaxare. Punem masa cu toții, luăm cina întotdeauna împreună, ne spălăm, citim povești și povestim lucruri drăguțe de peste zi. Ajutăm organismul să se relaxeze și ușor – ușor să adoarmă. Nu prea ne hârjonim seara, mai degrabă în timpul zilei, după școală până la ora cinei. La ora 21-21.30 se închide lumina. Stău cu fiecare în parte până adorm. Îi mângâi pe păr, îi țin în brațe, fac din somn cel mai frumos și relaxant moment al nostru. Ceva fără de care nu putem trăi: ca fapt, ca emoție. Trezirea este la ora 7-7.30 dimineața. Îi trezesc ușor, cântându-le sau spunându-le mini povești. A fost o dată un băiețel care nu voia să se trezească. Pe băiețel îl chema Ionel.
      – Ba nu! se aude vocea de sub pătură. Îl chema Andre. Și îi era somn.
      – Îl chema Andre. Și cum nu voia el să se trezească a venit pisica. Fă ca pisica să vedem dacă chiar a venit.
      – Miiiiauuuuuuu…..și începe hârjoneala.
      La Beti nu aplic hârjoneala că nu îi place. Ei îi ofer variante de îmbrăcăminte.
      În 10 minute lumea e trezită și gata de mic dejun. Pentru că sunt odihniți și binedispuși.
      Datorită plasticității creierului, aveți încredere că și copilul vostru poate intra într-o rutină sănătoasă dacă începeți să aplicați câteva reguli și să fiți fermi, respectându-le.
      Va fi mai greu la început, vor apărea crize și tantrumuri. Dar dacă suntem convinși că o facem pentru binele lor, toate vor trece cu îmbrățișări și cuvinte blânde.
      Imaginați-vă că ați desenat pe o foaie de hârtie o linie foarte vizibilă. Acum doriți să o ștergeți și să o refaceți, să fie mai dreaptă. Ei bine, ștersul acestei linii, urmele care rămân până vor dispărea pentru totdeauna sunt tantrumurile pe care le va face copilul, dorința deca reveni la linia inițială. Dar în timp, radiera va șterge umbrele, iar linia cea nouă și dreaptă va apărea în toată splendoarea ei.
      Acum, aveți un copil odihnit!
      Iar pentru familia noastră este esențial începutul de zi cu zâmbetul pe buze.
      mamipetocuri.ro
    • De Calandrella

      Vorbind de stiluri parentale, putem identifica trei tipuri distincte. Primul este stilul parental autoritar – părinţii dictează şi-i impun copilului reguli stricte de urmat. Copilul este perceput ca un receptacul al ordinelor părinţilor şi al indicaţiilor acestora. În unele cazuri, copiii care au fost crescuţi astfel ajung să nu mai poată funcţiona în societate fără directive clare, devin incapabili să ia decizii singuri şi depind de figuri de autoritate în viaţa de zi cu zi. Un stil parental autoritar are însă şi beneficii: copilul învaţă să-i asculte pe adulţi şi lasă decizii importante pe mâna acestora, nehazardându-se prin implicarea în acţiuni nefaste copiilor.
      Al doilea stil parental este cel democratic. Copilul este tratat ca un egal al păriţilor, este lăsat să ia singur anumite decizii, lucrurile îi sunt explicate pentru ca părinţii să fie siguri că este capabil să ia acele decizii singur. Copilul este parte din familie şi are un cuvânt de spus în cadrul acesteia. Un stil parental democratic ajută cel mai mult la dezvoltarea corespunzătoare a copilului iar copilul nu se simte constrâns de către părinţi. Un copil astfel crescut va ajunge cu ajutorul părinţilor să deosebească singur binele de rău, să poată lua decizii singur atunci când este nevoie şi se va simţi mai apropiat de părinţii care îl tratează ca pe un membru al familiei şi nu ca pe un receptacul al ordinelor.
      Al treilea stil parental este numit ”laissez-faire”. Părinţii nu se implică deloc în dezvoltarea copilului şi în comunicarea cu acesta. Copilul este lăsat să se descurce singur, fără a i se explica lucrurile. Părinţii sunt dezinteresaţi de evoluţia lui aşa că acel copil va trebui să înveţe singur şi din alte surse cum să relaţioneze şi comunice cu ceilalţi. Aceste surse sunt de obicei şcoala, prietenii de joacă, televizorul sau alţi adulţi cu care intră în contact. Un asemenea copil va deveni la rândul lui dezinteresat de părinţii lui şi va învăţa deprinderi care ulterior se vor dovedi a fi nocive pentru el.
      Psihologia recomandă ca pentru o bună dezvoltare a copilului părinţii acestuia să adopte un stil parental democratic: să-l implice pe copil în luarea de decizii, să-i vorbească pe un ton egal dar să ajusteze mesajul în aşa fel încât acesta să se muleze pe nivelul de înţelegere al copilului. Astfel copilul va învăţa să nu se teamă de părinţi şi să apeleze la ei atunci când are nevoie de ajutor. Un stil parental democratic imprimă încredere în copil de timpuriu. Dacă problemele ce apar sunt discutate în detaliu în loc să fie abordate cu un ochi critic, copilul învaţă să nu repete greşeli nu din teamă ci pentru că reuşeşte să deosebească binele de rău.
      Comunicarea părinte-copil este foarte importantă şi de cele mai multe ori este rolul părintelui să o iniţieze. Un părinte trebuie să fie atent când copilul este dispus să asculte şi să încerce în acele momente să iniţieze o discuţie cu el: în maşină, între mese, dimineaţa în timp ce copilul se pregăteşte să meargă la şcoală, înainte de culcare. Ideal, părintele este cel care iniţiază conversaţia deoarece asta dictează copilului că părintele este implicat în dezvoltarea lui şi că îi pasă de ceea ce se petrece în viaţa copilului. O dată pe săptămână, în mod ideal, părintele ar trebui să îşi găsească timp pentru o activitate pe care să o întreprindă cu copilul. Asta va solidifica relaţia părinte-copil şi îi va transmite copilului că indiferet de programul încărcat al părintelui se va găsi mereu vreme pentru el. În plus, copilul este conştient că părintele este acolo lângă el în toate etapele dezvoltării lui şi îl poate ţine la curent pe părinte cu realizările lui.
      Părinţii trebuie să se intereseze de activităţile preferate ale copilului, de hobby-urile acestuia şi interesele lui. Un părinte informat este un părinte eficient. Este greu să discuţi cu copilul despre muzică dacă nu ştii ce muzică îi place copilului tău şi dacă nu ai ascultat-o niciodată. Uneori copiii încearcă să transmită mesaje prin intermediul lucrurilor care îi pasionează şi un părinte nu va reuşi să le recepţioneze dacă nu înţelege exact la ce face copilul referire. Părinţii trebuie să se intereseze de cărţile pe care le citesc copiii lor, de muzica pe care o ascultă, de desenele animate preferate ale acestora, prietenii cu care se înconjoară. Câteodată chiar şi o informaţie minoră cum ar fi culoarea ambalajelor cu care erau împachetate cadourile unui alt copil poate fi de folos.
      Pentru a uşura comunicarea părinte-copil, părinţii ar trebui să înceapă conversaţia cu al lor copil împărtăşindu-şi gândurile cu privire la un anumit subiect decât punând o întrebare directă. ”M-am gândit astăzi de ce Pământul se învârte în jurul Soarelui” va atrage atenţia copilului care va deveni mai atent pentru a afla denodământul expunerii. Prin contrast, o întrebare îl poate pune în dificultate pe copil dacă acesta nu e sigur de răspunsul la aceasta şi – prin urmare – copilul poate va căuta să evite un răspuns.
      Când copiii vorbesc despre ceea ce-i îngrijorează este important ca părinţii să se oprească din activitate şi să asculte. Copiii nu ştiu de mici să aleagă cele mai potrivite momente în care se destăinuie aşa că orarul trebuie ajustat de către părinţi. Un copil care vorbeşte despre problemele lui sau lucrurile care îl preocupă va prinde curaj şi va discuta liber despre ele dacă vede că este ascultat indiferent de situaţie. Părinţii nu trebuie să minimizeze importanţa celor expuse de copil; un desen animat înfricoşător poate părea fără importanţă pentru adult dar pentru copil reprezintă o problemă reală cu care se confruntă, una pe măsura capacităţilor lui de înţelegere. Părinţii, în mod ideal, ar trebui să exprime interes în ceea ce priveşte relatarea copilului dar fără a fi intruzivi. Dacă văd că sunt ascultaţi, copiii tind să se deschidă gradat.
      Un părinte nu trebuie să întrerupă copilul, chiar dacă punctul de vedere al ultimului nu corespunde cu cel al părintelui. Este important ca un copil să fie lăsat să-şi expună punctul de vedere până la capăt, chiar dacă părintelui îi este dificil să-l asculte. Un copil întrerupt des de către părinţi şi care nu este lăsat să expună până la capăt ideea lui va deveni neîncrezător şi va evita să relateze alte idei de teama de a nu greşi. Pentru a asigura copilul că este ascultat, părintele trebuie să repete la răstimpuri vorbele copilului. Cu cât copilul este mai sigur că părintele îl ascultă, cu atât îi va relata mai în detaliu ceea ce îl preocupă.
      Atunci când punctele de vedere ale părintelui şi copilului nu coincid este important ca părintele să îi spună copilului că este în ordine să ai o altă părere. Părinţii nu au întotdeauna dreptate şi cu cât copilul înţelege mai repede că şi adulţii greşesc, cu atât va fi mai capabil pe viitor să-şi susţină puntul de vedere şi să şi-l expună cu mai mult curaj.
      Este contraindicat să te cerţi cu copilul. ”Ştiu că nu eşti de acord cu mine dar asta e ceea ce cred” trebuie să devină o mantră a părintelui. Cearta măreşte doar încăpăţânarea ambelor părţi şi este susţinută de aceasta. Copiii încep de la vârste fragede să-şi imite părinţii; dacă văd că părintele este nervos când discută cu ei se vor enerva la rândul lor. Dacă situaţia este abordată cu calm, vor încerca şi ei să-şi păstreze calmul. Ameninţările şi critica părintelui nu-l ajută pe copil şi în timp acesta riscă să apeleze la aceleaşi tertipuri cu cei de vârsta lui.
      Copiii învaţă făcând alegeri în viaţă. Atâta vreme cât aceste alegeri nu sunt periculoase pentru copil, părintele să nu se simtă nevoit să intervină. Un copil învaţă mai rapid din greşelile lui decât din sfaturile părinţilor.
      Este contraindicat unui părinte să-şi umilească copilul sau să-l evidenţieze atunci când greşeşte. Copilul va deveni ostil în aceste situaţii şi va fi plin de resentimente, evitând ulterior să mai aibă încredere în părinte. Conversaţiile cu copilul este bine să aibă loc în privat, departe de ochii altora; astfel copilul nu se va teme să vorbească deschis şi nici de posibilitatea că va fi ridiculizat sau va spune ceva greşit.
      Din punct de vedere fizic, părintele trebuie să se ajusteze la înălţimea copilului atunci când comunică cu acesta. Este bine ca părintele să îngenuncheze lângă copil pentru a ajunge la acelaşi nivel al ochilor cu acesta atunci când discută, sau să se aşeze pe canapea alături de acesta. Astfel părintele nu va părea impozant şi nici copilul nu va sta cu capul dat pe spate vreme îndelungată pentru a purta o discuţie.
      De multe ori copiii fac sau spun lucruri care îl deranjează pe părinte. Este bine ca greşelile copilului să fie abordate cu tact şi doar atunci când părintele şi-a recăpătat calmul. Un părinte nervos nu va putea gândi limpede şi va acţiona sub impulsul momentului, de cele mai multe ori greşit.
      În orice stagiu al comunicării s-ar afla, copilul trebuie să se simtă acceptat indiferet de ceea ce a spus sau a făcut. O atitudine moralizatoare nu-l va ajuta să-şi înţeleagă sau repare greşelile. Critica sau minimizarea rolului său în familie îl vor face pe copil să se închidă în sine. Părinţii trebuie să evite sintagme stereotip de genul ”vei face cum am spus” sau ”ce ştii tu? tu eşti doar un copil”.
      Nu în ultimul rând, atunci când iniţiază comunicarea copilul trebuie lăudat pentru efort. Asta îl va încuraja să discute data viitoare când va simţi nevoia să o facă sau când se va confrunta cu o problemă.
      psihoradea.com
  •