Ana a fost și continuă să fie șocul vânzătoarelor de la magazine și cofetării, atunci când alege mandarine în loc de ciocolată și tartă cu fructe în loc de amandină. De când avea numai trei anișori și o întreba mama dacă preferă o brioșă cu fructe sau una cu ciocolată, o banană sau o napolitană, răspunsul era clar și toată lumea rămânea cu gura căscată.
Cum am reușit să am un copil care mănâncă dulciuri cu limită?
Nu știu să dau o rețetă exactă. Cred că mi-am ascultat instinctul și am fost ghidată puternic de dorința ca Ana să nu îmi semene la capitolul ăsta, adică să nu devină dependentă de dulciuri.
Una din grijile părinților ar trebui să fie, alimentația copiilor lor. Mai ales în vremurile pe care le trăim, în care nu mai știi dacă pâinea a trecut pe lângă grâu, oul a ieșit din găină sau la imprimantă, sau dacă friptura mai are ceva carne în ea sau e doar umflată cu maltroze, dextroze și alte oze.
E al naibii de greu să controlăm totul. Poate doar dacă am trăi în vreo rezervație protejată sau ceva.
Eu personal nu sunt pentru o alimentație bio sau vegană, pledez mai degrabă pentru echilibru. Recunosc că până la un an am fost strict. Nu i-am dat zahăr deloc, i-am făcut micul dejun din minimum patru fructe pasate, amestecate cu brânză făcută de mine în casă, am respectat regula fără nimic procesat, doar iaurtul era din comerț.
Până la doi ani am respectat aproape aceleași reguli, pe alocuri mai relaxate, iar după doi ani am trecut la regimul pe care îl are și acum. Nu tai aproape nimic din alimentația Anei, nu îi interzic să mănânce nici măcar fast food sau mezeluri, dar ea știe foarte clar că sunt excepții și că nu fac bine organismului și le tratează ca atare.
Am acceptat perioadele de obsesii alimentare, cum a fost cea cu cremvurștii, am stabilit o limită, am ales produsul cel mai „curat”, am explicat mult și am așteptat să treacă. A trecut.
În cazul dulciurilor am procedat la fel. Am trecut peste etapa ouălor cu surprize, din care mânca doar jumătate și jumătate împărțea cu noi, ajunsese să facă asta fără să i se spună, de etapa jeleurilor și bomboanelor de fructe și cam atât, că alte fixuri pe dulciuri nu a avut. Doar înghețata a rămas o pasiune constantă. Ne bucurăm de ea cu limite.
Ce reguli de bun simț am urmat ca să îmi țin copilul departe de dulciuri
Nu i-am dat zahăr până la un an și jumătate. Nici măcar în dulciuri de casă, spre disperarea bunicilor. Apoi, până la doi i-am dat dulciuri foarte rar, majoritatea de casă
Nu am folosit niciodată dulciurile ca pe o recompensă
Nu am oferit ou de ciocolată la schimb cu generozitatea de a-și împărți jucăriile, nici bomboane pentru că a ascultat și a fost cuminte. Fie vorba între noi, asta îmi sună a dresaj de circ și îmi repugnă total.
Nu am condiționat primirea desertului de terminarea felului principal. Cu toate astea, nu s-a întâmplat niciodată ca prânzul să fie format dintr-o pungă de jeleuri.
Nu am făcut din desert un fel prezent constant pe masă. Din fructe însă da.
Recunosc că aici medalia merge către Pisicul consort și bunica maternă, ei se ocupă de capitolul fructe, eu le-am cam scos din alimentația proprie și nu îmi mai sunt în reflex, deși sunt conștientă că nu e bine deloc.
Nu i-am dat dulciuri dacă nu a cerut, pe principiul că poftește sau că ce rău îi face o bucățică? M-am luptat și încă mă lupt cu bunicii la treaba asta, dar din fericire abaterile lor nu au reușit să ne schimbe obiceiurile. De asemenea, nu i-am prezentat eu de bună voie dulciuri, ci am lăsat-o să le descopere cu diferite ocazii – aniversări, mici atenții oferite la teatrele pentru copii sau la petreceri, etc.
Am limitat consumul de ciocolată, explicând consecințele consumării ei
Ofer mereu alternativa unui fruct atunci când cere ceva dulce. De cele mai multe ori funcționeaza
La școală nu îi pun aproape niciodată desert, decât dacă am ceva făcut în casă, dar îi pun pe lângă fructe proaspete și câteva fructe uscate și o mână de nuci.
Mergem împreună, în familie, la cofetărie (una anume, care ni se pare nouă mai ok), nu îi prezentăm acel loc ca pe ceva rău, dar îi cerem mereu măsură în alegeri. Și o are în 95% din cazuri.
Îi dau mereu exemplul personal
Cum am ajuns eu să simt nevoia de dulce cât mai rafinat și în cantități cât mai mari, de preferat seara târziu și cum mă lupt cu treaba asta. Îi spun că dacă ar fi știut cineva să mă învețe la timpul potrivit ce o învățăm noi acum, poate îmi era mai ușor.
Nu cred în regimurile fără, indiferent de ce este acel fără, pentru că sunt șanse mari ca atunci când copilul va da de gustul alimentului interzis să nu se mai poată opri.
Sau să pățească asta când este adult. Sunt pentru dialog permanent, pentru a ajuta copilul să facă propriile alegeri corecte, după ce îi explici foarte clar consecințele, sunt pentru a-l ghida, dar nu pentru a-l forța, doar pe principiul că tu ești părintele și știi mai bine.
Și mai sunt pentru a-l lăsa să își asculte corpul, adică să nu îl forțezi să mănânce tot din farfurie, să îl lași să sară o masă dacă așa simte, nu va muri de foame, cu siguranță, să nu îl obligi să mănânce anumite alimente, care lui nu i se par atractive, ci să încerci să le înlocuiești sau să le combini cu ceva ce îi place.
Și să nu uiți că echilibrul e cheia în toate.
Comentarii Recomandate
Nu sunt comentarii de afișat