Știți că unii copii au prieteni imaginari. Acești prieteni sunt niște prieteni de nadejde, fiindca sunt ușor de modelat, ei pot fi sau deveni exact ce vrea copilul nostru ca ei să devină. Numai ca știți și voi foarte bine că acești prieteni nu sunt reali, nu?

1b65cf628367c11e0e1db4027dd1b76a.jpg

Am senzația că nu numai copiii au prieteni imaginari. Deseori am senzația că părinții au tot felul de copii imaginari. Copii care recită poeziile în fața a 10 necunoscuți cu maximă încredere, copii care au zeci de prieteni, copii care au numai note mari, copii care sunt mereu veseli și binedispuși iar atunci când (rar) mai sunt supărați le trece în 5 minute. Dacă pentru copii a avea un prieten imaginar nu e nicio problemă (mai ales că majoritatea renunță la el după o anumită vârstă), pentru părinți copilul imaginar este o problemă.Copilul imaginar (spre deosebire de prietenul imaginar) nu e un copil care nu există în realitate, e chiar copilul nostru, copilul real, dar care se comportă, gândește și vorbește ”așa cum trebuie” – a se citi așa cum credem noi că ar trebui să se comporte, să gândească.

Acum câteva zile apăruse un articol ”manifest” scris de Alison Gopnik. Un articol absolut minunat, care făcea o paralelă între parenting și activitatea de tâmplărie vs cea de grădinărit. Ea spunea că a crește copii nu ar trebui să fie la fel cu a face tâmplărie, având produsul finit în minte. A crește copii e asemenea gradinaritului. Degeaba ne propunem noi să lucrăm într-un anume fel grădina, fiindcă plantele au viața lor. Noi ne putem ocupa de sol, de a pune semințe, de a îngriji cum putem mai bine plantele. Dar nu putem avea GARANȚII asupra recoltei, asupra a cât de colorată, de înaltă și de viguroasă va fi planta. Ori în parenting suntem mult prea des tâmplari, deseori ”muncim” pentru a obține în final un anume tip de copil (copilul imaginar) și uităm că în viața copilului nostru putem fi doar grădinari. Scopul nostru ca părinți nu este să obținem un anumit tip de copil, ci să creăm acel spațiu de dragoste, siguranță și stabilitate astfel încât copilul să poată deveni un om, un individ cel mai probabil diferit de ceea ce-am ”propus” dar valoros în felul lui de a fi valoros!

De ce avem acest copil imaginar în minte? Din mai multe motive:

  • pentru că avem un anume fel de a fi, un temperament (atât noi cât și copiii noștri) greu de schimbat și care ne poate face să percepem lucrurile într-un fel particular, care poate nu reflectă realitatea
  • fiindcă există niște standarde (sociale, culturale, personale) despre ce e bine și ce e rău pentru copii care determină anumite așteptări cu privire la cum ar trebui să se comporte, gândească, simtă un copil
  • pentru că am fost crescuți într-un anume fel care își pune amprenta în moduri aproape invizibile asupra modului în care ne comportăm în relația cu copilul nostru

Cum putem deveni constienți de acest copil imaginar care își pune amprenta asupra așteptărilor noastre, asupra percepțiilor și a modului în care ne comportăm în relația cu copilul nostru?

PrImg_4374.jpg

  • devenim conștienți de omniprezența lui – de existența acestuia nu numai în viața noastră, dar și în viața atâtor alți părinți. Pentru mine, nimeni nu adescris mai bine existența omniprezenței copilului imaginar decât Andrew Solomon în Departe de trunchi. E o carte despre care Emma Brockes scrie: ”Cartea debutează ca un studiu al părinților care cresc copii “dificili” și sfârșește printr-o afirmare a tot ceea ce înseamnă să fii om. Chiar dacă e o carte despre familii care cresc copii cu dizabilități, eu cred că și cei care avem copii ”normali” avem enorm de mult de învățat despre ce înseamnă a ne accepta copiii așa cum sunt ei, fiindcă de iubit nu se pune problema că nu îi iubim. Ca să vă faceți o idee despre Andrew Solomon citiți aici un interviu minunat cu el. 
  • devenim conștienți de prezența lui în viața noastră. Știți unde vedem cel mai bine copilul imaginar? În conflictele dintre noi, atunci când ne pierdem cumpătul, atunci când ne simțim descurajați sau fără speranță și când cel mai pregnant gând este ”nu ar trebui să se întâmple asta!” sau ”oare unde am greșit eu, ca părinte, de copilul meu se comportă așa?”. Oare ce nu ar trebui să se întâmple? Să nu fim ”ascultați?”. Oare e așa grav ca cineva (aka propriul copil) să își exprime un punct de vedere contrar punctului nostru de vedere?
  • devenim conștienți de valorile proprii, de valorile societății si standardele culturale în care trăim. Credeți că valorile de acum sunt aceleași care au fost dintotdeauna? Nicigând. Valorile, standardele se schimbă pentru a reflecta timpurile în care trăim. Copiii noștri vor trăi în alte timpuri care vor veni cu alte valori, poate diferite de cele pe care muncim să le insuflăm acum. Mai degrabă să îi ajutăm să descopere importanța existenței valorilor în viață și importanța trăirii vieții conform unui set de valori (oricare vor fi fiind acestea – poate pentru unii curajul, inițiativa, pentru alții perseverența, altruismul, generozitatea)

Nu e deloc ușor să renunțăm la copilul imaginar, la copilul pe care ne-am fi dorit să îl avem și să începem să creștem copilul pe care îl avem efectiv. Dar e un lucru absolut necesar pentru a deveni cei mai buni părinţi pentru copiii noştri, nu pentru copiii altcuiva. Cred că în parenting, mai mult decât în orice alt domeniu, ”urmează-ți visele” nu se aplică!

 

parintecuminte.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.