Controlul in relatia parinte-copil si fericirea copiilor


    Atunci cand sunt intrebati ce anume isi doresc pentru copii lor, raspunsurile parintilor sunt urmatoarele: fericire, succes academic, relatii sociale pozitive, sanatate si bunastare. In incercarea de a-si face copiii fericiti in prezent sau pe termen lung, parintii pot incerca sa ii ofere tot ce isi doreste (pentru a preintampina o eventuala scurta tristete sau nemultumire a copilului) sau sa ii controloze comportamentul cat mai mult posibil, pentru a-l feri de esecuri si greseli.

copil.jpg

Aceste doua comportamente, desi pornesc din cele mai bune intentii, ii rapesc copilului ocaziile prin care isi dezvolta doua calitati absolut esentiale pentru fericire: autonomia si autocontrolul. De ce sunt aceastea atat de importante pentru fericire? Deoarece vor permite copilului sa isi urmeze visele pe cont propriu, ii dau control asupra propriilor actiuni si il ajuta sa isi controleze comportamentul astfel incat sa obtina ce isi doreste pe termen lung.

Nu trebuie sa ne crezi pe cuvant. Un studiu realizat asupra a 1000 de copii din Noua Zeelanda, urmariti pe parcursul a 32 ani, a aratat ca succesul academic, profesional, social si financiar, precum si starea de sanatate sunt mai mult influentate de autocontrol decat de inteligenta copilului sau statutul social al familiei din care provine.

Cum il ajuti pe copil sa isi dezvolte autonomia si autocontrolul?

Autocontrolul este o abilitate care se dezvolta in timp si care ne ajuta sa ne controlam impulsurile de moment, pentru a urmari obiective pe termen lung. Autocontrolul ne ajuta sa ne stapanim tendintele violente atunci cand suntem furiosi, sa alegem un fel de mancare sanatos in locul unuia nesanatos sau sa economisim bani pentru viitor in loc sa ii cheltuim in prezent. Cea mai buna cale de a-ti ajuta copilul sa dezvolte autocontrol, spun specialistii este aceea de a dezvolta responsabilitatea. Fiecare copil trebuie sa treaca prin situatii in care sa experimenteze esecul si sa faca greseli pentru a invata din ele. Astfel apar mugurii responsabilitatii ceea ce inseamna un pas inainte spre dobandirea autocontrolului.

Autonomia este abilitatea de a actiona eficient in mod independent, fara controlul altor persoane. „A avea control asupra propriei vieti inseamna o stare de bine mai ridicata, in ciuda oricaror obstacole si probleme ce pot sa apara”, sustine cercetatorul Angus Campbell.

In primul an de viata, poti pune bazele autocontrolului copilului tau, fiind aproape de el atunci cand plange si consolandu-l, tinandu-l in brate pana se calmeaza, vorbindu-i si oferindu-i mangaieri. Aceasta relatie apropiata parinte-copil in primul an de viata il invata pe copil ca orice stare neplacuta poate fi schimbata, mai intai cu ajutorul altcuiva (al parintelui), iar mai tarziu, cu propriile eforturi.

Permite-i sa detina control asupra unor actiuni marunte din viata sa, iar in timp sa isi poata extinde acest control asupra altor actiuni mai complexe. Spre exemplu, ii poti cere copilului sa aleaga ce doreste sa manance la cina (este un inceput de exercitare a autonomiei fiindca inseamna o alegere personala), ce carte vrea sa citeasca, cu ce vrea sa se imbrace, ce ar vrea sa faca cadou unui prieten la ziua de nastere a caruia merge etc.

In loc sa incerci sa ii controlezi comportamentul, invata-l sa si-l controleze el insusi. Acest lucru inseamna sa ii oferi modalitati prin care se poate calma singur, sa ii vorbesti despre emotii si sa il ajuti sa si le exprime verbal.

Nu face prea multe lucruri in locul copilului. Lasa-l sa incerce sa manance singur de la varste cat mai mici, chiar daca mare parte din mancare ajunge pe haine sau pe fata, incurajeaza-l sa se imbrace singur, da-i voie sa incerce sa rezolve singur conflictele cu prietenii de la locul de joaca,lasa-l sa isi faca singur temele si in general, ofera sprijin si recomandari astfel incat el sa faca lucruri pe cont propriu, in loc sa le faci tu mereu in locul lui. Multi parinti considera ca isi arata iubirea fata de copii atunci cand fac lucrurile pe care ei deja sunt capabili sa le faca (de exemplu, curatenia in camera). Daca acest comportament devine un obicei, apare neajutorarea invatata: copilul va crede ca nu poate face singur lucrurile pe care le realizeaza parintele in locul lui.

Invata-l sa se autoevalueze. Fie ca este vorba de invatare, fie ca este vorba de anumite comportamente, atunci cand il incurajezi pe copil sa se autoevalueze, ii dai ocazia sa isi exercite autocontrolul. In loc sa ii spui „Nu cred ca stii poezia destul de bine, trebuie sa o mai repeti de 3 ori.”, intreaba-l „Crezi ca ai invatat poezia destul de bine?”. Ai incredere in capacitatea copilului tau de a se autoevalua. Daca renunti la critica si la teama ca va esua, copilul va avea, in cele mai multe cazuri, motivatia de a se evalua sincer.

Invata-l sa isi organizeze mai bine timpul si activitatile. Lipsa unei discipline si a unui program pot creste sentimentele de a pierde control asupra propriei vieti. Stresul si termenele limita, nereusitele datorate lipsei de organizare pot duce la pierderea sentimentului de control si implicit la pierderea autonomiei. Oamenii fericiti sunt cei care au orarul plin de activitati, insa planificate. Sunt oamenii punctuali si eficienti.

Lasa-l sa se joace liber.  „Copiii de azi traiesc o stare de neajutorare, au un control de sine foarte scazut si o predispozitie spre narcisism, anxietate si depresie, iar una dintre principalele cauze o reprezinta frecventa scazuta a jocului liber. Prin joaca libera, copiii invatau sa isi exprime controlul, iar lipsa acesteia afecteaza negativ dezvoltarea copiilor”, sustine Peter Gray, cercetator la un colegiu din Boston.

Asemenea alegeri le fac parintii cu un stil parental bazat pe sprijin si afectiune, nu pe autoritate si strictete in relatia cu acesta.

 Studiile arata ca primii dintre ei reusesc intr-adevar sa creasca copii care vor deveni adulti fericiti.

suntparinte.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • Calandrella
      De Calandrella
      Această reacție poate avea efecte de durată atât asupra atașamentului, cât și a modului de dezvoltare a creierului; în plus, vor apărea și câteva consecințe negative de moment, deoarece conexiunea părinte-copil s-a pierdut.
      Întrebarea care ne vine automat în minte este următoarea: „Ce poate face un părinte?“ Bebelușul nu vorbește încă și, prin urmare, nu putem afla direct când anume este obosit sau suprastimulat și când are nevoie de puțină liniște. Răspunsurile vin de la soții John și Julie Gottman, autorii bestsellerului Viața în doi, când suntem trei, care ne încurajează să ne dezvoltăm atât starea de prezență conștientă, cât și inteligența parentală. Mai exact, părintele are nevoie să știe și să decodifice corect semnalele prin care bebelușul stabilește o limită sau comunică un „Nu“ evident.
      Aceste limite devin evidente atunci când bebelușul:
      • Se uită în altă parte. Acest semnal poate fi emis foarte clar (când micuțul își întoarce capul cu totul) sau mai discret (când își mută privirea de la fața noastră înspre orice alt obiect mai puțin stimulativ).
      • Își acoperă fața cu mâinile. Bebelușii își vor aduce mâinile în dreptul feței, ca și cum ar încerca să limiteze foarte clar influențele care vin dinspre părinte.
      • Îndepărtează stimulii. Când bebelușul e ceva mai coordonat, el poate respinge o jucărie sau un alt obiect, pentru a ne indica faptul că nu vrea să se joace cu acel obiect.
      • Are fruntea vizibil încrețită. Când zona mediană a frunții bebelușului (în centru, deasupra nasului) e plină de numeroase riduri, înseamnă că a devenit deranjat (supărat, obosit, frustrat), adesea din cauză că e suprastimulat. Fruntea astfel ridată îl face să-și comunice emoțiile, din care adultul poate deduce că cel mic este trist ori mânios. În orice caz, când fruntea e doar ușor încrețită, ca și cum s-ar fi așezat un fluture acolo, acesta de obicei nu e un semnal negativ, ci indică doar concentrarea. Și noi, adulții, facem asta uneori.
      • Își arcuiește spatele. Un alt indiciu că bebelușul e supărat apare când își îndoaie spatele și își încordează trupul. Exact la fel cum putem observa uneori și la pisicuțe.
      • Protestează. Vocea bebelușului începe să sune ca un scâncet combinat cu o împotrivire, mesaj cunoscut tuturor părinților de copii mici. Acum știm și ce ne comunică în fapt bebelușul.
      • Arată un amestec de emoții. Pe fața bebelușului putem citit o serie de emoții extrem de schimbătoare – de la bucurie și teamă, până la uimire și dezgust.
      • Plânge. Există diferite niveluri de supărare în plânsul său, subliniază soții Gottman. Bebelușul poate sfârși într-un plâns în care să existe doar pauze de câte o secundă pentru a trage aer în piept. Apoi realmente expiră tot aerul odată, lăsând să se audă strigăte sonore, ascuțite și dureros de ascultat. Acesta e plânsul Valsalva. Într-un asemenea plânset, plămânii fac efort, ca și cum li s-ar opune rezistență, la fel ca atunci când umflăm un balon sau ridicăm o greutate mare. Este foarte stresant pentru bebeluș. În consecință, presiunea arterială va crește, iar numărul leucocitelor se va mări.
      „Suprastimularea nu e mereu ceva rău sau negativ pentru bebeluș. De fapt, poate reprezenta o cale prin care el se «extinde» emoțional și cognitiv, diversificându-și nivelurile de confort și creându-și structuri psihice mai complexe“, spun cei doi cercetători ai relațiilor interpersonale. Dar, în general, este indicat să încercăm să fim atenți atunci când e suprastimulat cel mic și să răspundem cât mai prompt nevoilor sale exprimate nonverbal. Secretul pentru a reface interacțiunea cu el este acela de a rămâne calmi și a-i oferi spațiul personal de care are nevoie.
      Ce să evităm în astfel de situații: nu-l forțăm pe bebeluș să ne privească, dacă acesta își întoarce capul; nu devenim invazivi, apropiindu-ne și mai mult de fața celui mic (să nu uităm că și bebelușii ne pot pune limite); nu este indicat să creștem și mai mult ritmul jocului sau numărul stimulilor; nu ajută nici dacă îi distragem atenția cu alte activități sau dacă întoarcem cu forța capul bebelușului către noi. 
      Cum refacem conexiunea dintre noi și bebeluș?
      1. Rămânem calmi (exercițiile de mindfulness sunt sănătate curată, pentru minte, corp și relații). Când noi înșine suntem, vorbim și acționăm cu calm și blândețe, bebelușul se poate calma și el. Starea de bine a părintelui se poate transfera foarte ușor către bebeluș.
      2. Lăsăm bebelușul să sugă ceva (o jucărie familiară și nepericuloasă).
      3. Îl ținem aproape și îl mângâiem ușor.
      4. Ne domolim tonul vocii, pentru a liniști sistemul nervos al celui mic.
      5. Când ne privește din nou, continuăm cu jocul sau cântecul, dar într-o manieră mai discretă, mai puțin stimulativă, care să-i permită să-și mute privirea și să-și revină.
      6. Încercăm să-l imităm. Făcând exact ce face și el, îl vom fascina. Oglindirea este esențială încă de la naștere, nu doar în dialogurile dificile.
      7. Ne armonizăm cu el. Aceasta este o altă variațiune a imitării. Bebelușilor le place să imităm într-un fel diferit ceea ce fac ei. De exemplu, dacă ei lovesc cu lingura într-un anumit ritm, noi putem reda același ritm cu glasul. Asta va trezi cu adevărat interesul lor. Îmi amintesc de una dintre școlile de vară ale AMPP, când erau de față și câțiva bebeluși (ai adulților participanți la cursuri), iar cu unul dintre ei dezvoltasem un adevărat ritual de conectare. La micul dejun, când acesta era cu părinții și protesta într-un anumit mod, pentru a-l oglindi și a-l ajuta să-și elibereze emoțiile, eu băteam în masă, respectând oarecum ritmicitatea bebelușului. A fost una dintre cele mai autentice conectări cu un bebeluș din toată experiența mea profesională – având în vedere că niște copii atât de mici nu prea au ce căuta la psihoterapie.
      Bebelușul poate semnaliza că e pregătit să interacționeze din nou, într-o varietate de moduri:
      • Privește din nou înspre noi sau înspre obiectul cu care s-a jucat, ceea ce e un semnal clar din partea lui că și-a revenit.
      • Are fața calmă și respiră regulat. După ce bebelușul a fost capabil să se liniștească și pare să respire destul de normal, poate fi gata să primească din nou invitația la joacă. Uneori, acesta are nevoie doar de câteva secunde sau minute de liniște.
      • Se mișcă relaxat. Trupul său nu mai este încordat.
       
      paginadepsihologie.ro
  •