Ce am invatat in cea mai proasta zi din viata mea de parinte


    Dati-mi voie sa va povestesc despre cea mai proasta zi din viata mea de parinte. Era o dimineata frumoasa, inainte de ziua mea. 

mama_tipat_copii.jpg

Dormisem mai mult. Din nou. Iar acum eram in intarziere pentru a duce la timp copiii la scoala. Sotul meu plecase dis-de-dimineata pentru o intalnire matinala la locul de munca, iar eu trebuia sa-i scot pe usa, in doar 15 minute, pe cei trei copii mici plus burta gigantica de gravida. O misiune imposibila chiar si pentru Tom Cruise.

Am intrat val-vartej in dormitorul fiicei mele si am gasit patul gol. Eram sigura ca se strecurase in living pentru a se uita la desene animate. "Ah, sigur, poate sa se trezeasca mai devreme ca sa se uite la desene, dar nu si ca sa se imbrace", m-am gandit eu, in timp ce coboram scarile nervoasa.

"Ada!", am urlat la ea: "Vino aici chiar acum si imbraca-te pentru scoala! Suntem in mare intarziere!"

Apoi am continuat sa ma agit prin casa. Am bagat viteza pentru a-i trezi, imbraca si pentru a ma lupta cu ceilalti doi copii. Apoi mi-am aruncat corpul intr-o imbracaminte la nimereala. Zece minute mai tarziu, mi-am dat seama ca fiica mea nu venise inca sus. Dintr-o data, furioasa, in acea maniera in care se infurie mamele care incearca sa scoata cat mai repede copiii pe usa, am coborat scarile si am tipat la fiica mea. Am gasit-o in birou, inca in pijamale si cu parul ciufulit. M-am grabit sa o trag pe scari. "Ce faci, Ada ?! Vom ajunge foarte tarziu, tocmai pentru ca nu m-ai ascultat! Ti-am spus acum zece minute sa vii sus sa te imbraci!", am tipat la ea.

Ma voi opri aici si va voi lasa pe voi sa incercati sa va imaginati cat de mare a fost valul de auto-indignare care mi-a umplut fiinta in momentul in care mi-am dat seama ce facea ea de fapt. Desigur, puteti ghici ce facea pentru ca aveti un suflet bun, spre deosebire de al meu, care se pare ca este facut din gheata.

Da. Ea s-a ascuns jos pentru a face o felicitare de ziua mea si a incercat cu frenezie sa faca acest lucru ca sa-mi faca o surpriza.

As vrea sa va spun ca m-am oprit imediat, ca m-am dus la fiica mea sa-i dau o imbratisare iubitoare si ca am avut un moment de legatura, dar asta nu s-a intamplat.

Ceea ce s-a intamplat in fapt a fost ca, desi ma simteam groaznic si vinovata de toata intamplarea, am incercat sa-mi justific izbucnirea prin faptul ca eram in continuare in mare intarziere si ca ea nu m-a ascultat.

In timp ce urca scarile spre camera ei, morocanoasa, i-am spus taciturn "multumesc, este foarte dragut din partea ta". Sa spunem ca atmosfera din masina, pana la scoala, a fost foarte incordata.

Abia dupa ce a intrat la ore m-au lovit remuscarile. Si m-au lovit tare. La fel de repede cum a aparut, nervozitatea mea a si disparut, lasandu-mi un gol in stomac si un regret atat de amar ca-i puteam simti gustul.

Stateam pe trotuarul din fata scolii si am inceput brusc sa tremur. Simteam ca nu mai pot sa stau in picioare.

Imi doream cu atata ardoare sa fi putut da timpul inapoi in acea dimineata si sa nu ma fi enervat pentru cateva minute de intarziere. Caci ce este o intarziere in comparatie cu inima franta a unui copil? Care este scopul existentei noastre, daca nu acele mici momente de iubire? Ce naiba a fost in neregula cu mine?!

Stiam ca am dat-o rau in bara - mi s-a parut unul dintre acele momente cruciale din cariera mea de parinte, unul dintre acele momente care ar ramane pentru totdeauna in memoria fiicei mele. Genul acela de experienta care o poate face pe fiica mea, intr-o zi, sa spuna cu tristete de pe canapeaua unui terapeut: "Daca mama mea m-ar fi iubit in acea zi...".

Asa ca, fara sa ma mai gandesc la asta, m-am intors pe calcaie si m-am indreptat ferm spre scoala. Incercam sa nu par agitata in timp ce ii explicam secretarului scolii ca aveam nevoie sa vorbesc cu fiica mea. M-am dus pe hol si am batut timid la usa salii de clasa. Inima mea a tresarit cand am vazut-o atat de mica si nevinovata in uniforma ei scolara. „As putea sa vorbesc doar cu Ada?”, i-am spus nu foarte convingator profesorului ei. Profesorul se indeparta si Ada se indrepta spre hol cu o privire curioasa in ochi. Respirand adanc, am ingenuncheat si am luat mainile ei mici in ale mele.

"Ada, vreau doar sa-ti spun cat de rau imi pare pentru ca am fost atat de rea si ursuza in dimineata asta. Ai muncit atat de mult la felicitarea pentru ziua mea si acesta a fost cel mai dragut si mai frumos lucru pe care l-a facut cineva vreodata pentru mine. Am fost intr-o dispozitie proasta si mi-am varsat nervii pe tine, iar asta nu a fost corect. Imi pare nespus de rau. A trebuit sa ma intorc la scoala ca sa-ti spun cat de mult te iubesc. Poti sa ma ierti?"

Fiica mea a dat din cap si si-a infasurat bratele in jurul gatului meu. Am strans-o tare in brate, lacrimile imi alunecau in parul ei. Cand a inceput sa-mi curga nasul, amandoua am izbucnit in ras. Apoi ochii Adei s-au intors agitati spre usa clasei.

"Du-te inapoi in clasa, draga mea, e totul bine. Am vrut doar sa stii cat de mult te iubesc".

In timp ce ea topaia fericita spre clasa, mi-am dat seama ca nu voi sti niciodata cu siguranta ce impact a avut aceasta dimineata asupra ei. Poate ca prejudiciul cauzat de greseala mea de parine a fost facut si poate ca nu-si va mai aminti niciodata cuvintele prin care am incercat sa repar lucrurile. La naiba, poate ca lucrurile nu vor mai fi niciodata in regula.

Dar un lucru stiam sigur. Voi gresi din nou. In mod neintentionat, voi face o alta greseala ca parinte, pe care voi dori, mai mult decat orice pe lume, sa o pot lua inapoi. Probabil ca voi zdrobi inimile copiilor mei si imi voi pune la indoiala calitatea mea de mama. Dar data viitoare nu voi ezita sa spun "imi pare rau".

copilul.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • Calandrella
      De Calandrella
      Am crescut cu conceptul ca parerea celorlalti despre mine e cea mai importanta.
      Nu judec educatia primita acasa, cred ca in mare parte era specifica acelor vremuri. Multe dintre cunostintele si rudele mele au primit cam acelasi bagaj parental. Tradus insa astazi, prin prisma noilor generatii, acest bagaj a atarnat greu in scaderea stimei de sine.
      Daca adaug si aspectul feminin vs. masculin, instantaneu imi vin in minte comentariile comparative: "mergi frumos si nu-ti murdari hainele, ca nu esti baiat", "vezi la ce ora te intorci acasa, daca erai baiat altfel discutam", "nu vorbi urat! ce? tu esti baiat?".
      Toate aceste reguli si comparatii vizau stric imaginea pe care trebuia sa o arat eu in fata celorlalti. Cu defectul asta am plecat de acasa, gandindu-ma mereu cum sa dau bine si cum sa ii multumesc pe cei din jurul meu. Si recunosc ca, de multe ori, m-am agatat mai mult de nevoia de a fi placuta de ceilalti decat de nevoia de a ma place asa cum sunt.
      Pana sa devin mama nici macar nu constientizam ca multe actiuni ale mele erau dictate de aceasta lipsa de autoapreciere si de incredere in propria persoana. In incercarea de a invata sa fiu un parinte bun si responsabil, am descoperit ca stima de sine mentinuta inca din copilarie este cea care poate face diferenta dintre un adult obisnuit si un adult fericit.
      In online, dar mai ales in offline, exista multe seminarii si cursuri pe aceasta tema. Sunt specialisti care ofera foarte multa informatie gratis (dar si mai multa in cadrul workshopuri-lor platite). Nu ne ramane decat sa vrem sa reparam bagajul nostru greoi pentru a nu-l transmite si copiilor nostri.
      Ce transmit mai departe copilului meu
      Dincolo de aspiratiile profesionale sau personale ale copilului meu, imi doresc ca acesta sa fie un adult fericit, increzator, sigur pe el si pe sentimentele lui, multumit de propria persoana si empatic. Cum incerc sa-l ghidez in directia asta? Prin protejarea stimei de sine cu care natural ne nastem toti.
      • Ma debarasez de obiceiul comparatiilor cu alti copii. Mai devreme sau mai tarziu acesta duce la esec emotional si frustrare. In copilaria mea mi-a fost insuflata aceasta nevoie de comparatie cu ceilalti si de competitie absurda pentru note, incat ma hraneam cu aprecierea profesorilor.
      Nu vreau ca fiica mea sa cante la pian pentru ca verisoara ei canta la pian, nu vreau sa mearga la olimpiade pentru ca multi colegi de-ai ei participa, nu vreau sa termine tot din farfurie pentru ca fratele ei a reusit. Imi doresc sa constientizeze ca o actiune de-a ei este o reusita in comparatie cu rezultatele ei anterioare, si nu cu rezultatele celorlalti. Vreau sa aprecieze mai mult evolutia ei personala decat clasamentul general de la liceu, de exemplu.
      • Nu vreau ca fiica mea sa fie "cea mai buna". Dorinta de a fi cel mai bun dintre cei buni poate antrena uneori o doza de agresivitate si frustrare. Ambitia sanatoasa nu este despre a fi mereu primul, ci despre procesul de a te dezvolta, de a obtine performanta tu in raport cu tine. Asta poate aduce colateral experiente minunate.
      • Incerc sa scap de frica de ''a te face de ras", pentru ca ea a inhibat naturaletea de a vorbi in public. Cand eram mica doar daca aveam un sac de argumente indrazneam sa imi sustin punctul de vedere intr-o dezbatere.
      Pe fiica mea o incurajez, in schimb, sa vorbeasca si sa isi spuna parerea fara constrangeri. Nu o contazic (atat cat se pastreaza elementul de siguranta si nu cere cutitul ca sa manance supa), ci doar o completez cu formulari de genul "ai o idee interesanta!" sau "daca tu consideri ca e bine, fa asa!". Bineinteles ca fiica mea simte si consecintele neplacute ale unor alegeri, dar nu vreau ca parerea celorlalti sa ii inhibe spontaneitatea si personalitatea.
      Voi cum abordati in familie acest subiect al stimei de sine? Reusiti sa impletiti "buna crestere de acasa" cu aprecierea si acceptarea de sine?
      copilul.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Care este descrierea mea personală privind conceptul de parenting?
      Mai exact, ne este de ajutor să identificăm felul în care se manifestă mintea noastră și apoi să vedem ce arată oamenii de știință că înseamnă asta, precum și care sunt descoperirile lor, pentru a ne extinde perspectiva și a ne înțelege mai clar comportamentele proprii. Ești genul de părinte care în situații critice încearcă să se calmeze ori genul care devine reactiv și recurge la amenințări, intimidări sau pedepse?
      Cât de mult funcționează strategiile existente în abordarea mea parentală?
      Este o abordare prin care să devină evident cu timpul că le ești de ajutor copiilor tăi, că aceștia învață lucruri pozitive și constructive din acțiunile tale, că dai dovadă de respect și umanitate față de ființa lor? Sau, mai degrabă, în urma indicațiilor tale haosul devine și mai mare, situația escaladează și tu ajungi să nu mai controlezi deloc rezultatul, (eventual) simțindu-te cel mai indezirabil părinte de pe planetă.
      Sunt împăcat cu abordarea mea de parenting?
      Această întrebare se referă la eficiența abordării noastre și la nivelul personal de satisfacție. Și răspunsul îl aflăm mai ales dacă analizăm ce s-a întâmplat după ce-a fost nevoie de intervenția noastră și de o dovadă de inteligență parentală. Dacă abordarea proprie ne ajută să exprimăm iubirea față de copil și să recurgem la o ajustare a comportamentului nesănătos al acestuia, s-ar putea ca eficiența ei să fie crescută. De asemenea, părinții inteligenți nu încetează a se întreba cum anume ar putea aduce și mai multă siguranță și încredere în interacțiunea adult-copil.
      Sunt copiii mulțumiți de mine ca părinte?
      Toți copiii vor căuta, într-un fel sau altul, un contact cu adultul care-i are în grijă, atunci când le este greu sau nu se simt în siguranță. Iar cei care se simt iubiți nu vor ezita să-și exprime liber față de acesta atât afecțiunea și recunoștința, cât și dificultatea în care se găsesc la un moment dat. Gesturile mărunte și spontane sunt adesea cele mai evidente dovezi că ne facem treaba suficient de bine ca părinți.
      Prin ce se aseamănă și prin ce diferă strategia mea de parenting de cea a părinților mei?

      În cele mai multe cazuri, fără o analiză a trecutului personal, ne este greu să le oferim copiilor noștri ceea ce noi nu am primit în copilărie. E necesar să nu confundăm copilul din fața noastră cu cel din interiorul nostru (copilul invizibil). Astfel, este înțelept să reanalizăm povestea copilăriei noastre din perspectiva adultului care am devenit, reamintindu-ne cum ne disciplinau părinții, care dintre nevoile noastre erau satisfăcute și care erau ignorate. Să vedem, pe de-o parte, ce repetăm din ceea ce am promis că nu vom face niciodată și, pe de altă parte, care sunt strategiile de supracompensare prin care încercăm să fugim de părinții noștri (străduindu-ne, în mod exagerat și probabil nu mereu cu șanse de reușită, să fim diferiți de aceștia).
      Abordarea mea le permite copiilor să-și ceară scuze când au greșit și să repare eventualele rupturi relaționale pe care le-au provocat?
      Cel mai bun model pentru a contura comportamentul unui copil este modelul parental. Copiii cărora părinții le cer scuze când au greșit ei înșiși, ca adulți, sunt copii care învață probabil una dintre cele mai importante lecții de viață: este imposibil să nu greșești, dar cu îndrăzneală și răbdare poți repara erorile comise. Este important ca fiecare copil să știe că părintele său este suficient de deschis și dornic de reconectare, după un moment de interacțiune dificilă.
      Folosesc situațiile grele de viață ca pe niște oportunități de evoluție personală sau resping realitatea refugiindu-mă în imaginar?
      Oricine este părinte sau a văzut cel puțin o dată un adult dornic să-și exercite inteligent responsabilitățile parentale știe că parentingul nu este floare la ureche. Că uneori este extrem de greu și alteori extrem de frumos. Că în anumite situații îți vine să-ți iei un concediu de cel puțin un an de la meseria de mamă sau tată și în altele abia aștepți să-ți strângi din nou copilul la piept. Desigur că provocările sunt la tot pasul, iar în astfel de situații putem să ne exersăm starea de prezență conștientă (pentru a reuși să acceptăm fără vinovăție tot ceea ce simțim și gândim sau tot ceea ce ni se întâmplă). Ori, dimpotrivă, putem să luptăm împotriva realității prezente, insistând să credem că vom avea câștig de cauză. Inteligența parentală este ceva ce noi ne putem cultiva în fiecare moment, dacă alegem intenționat să răspundem tuturor situațiilor de viață în baza unor valori adoptate și respectate conștient, fără să reacționăm lăsându-ne purtați de haosul emoțiilor sau vâltoarea gândurilor automate. E mai sănătos să trăim viața pe care-o avem, nu pe cea pe care credem c-am fi putut s-o avem și nici măcar pe cea pe care credem c-o meritam. 
      Ei, cum te simți acum, că ai răspuns la aceste întrebări? Care sunt emoțiile și gândurile tale? Este indicat doar să le observi, fără să le judeci sau să le împarți în bune și rele. Adevărul este că facem tot ce putem cu informațiile pe care le deținem din cele două surse pe care viața ni le-a dat: propria educație (influențată de tradiții moștenite și de cultura anilor de-atunci) și parentingul actual (bazat pe cercetări științifice recente și pe cultura prezentului). Când înțelegem că se poate mai bine, îndrăznim să facem anumite transformări.
      Iar dacă am greșit în trecut, acum obiectivul nu este acela de a ne afunda în mustrări de conștiință, ci de a crea noi oportunități de dezvoltare sănătoasă – pentru ca fiii și fiicele noastre să se poată simți cu adevărat în siguranță alături de noi.
       
      paginadepsihologie.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Cum s-au transmis informatiile despre cum sa procedam, ce sa facem si ce sa nu facem cu copiii, cum sa ii ingrijim si cum sa ii pregatim pentru viata de adulti?
      Cine, ce si mai ales cum  ne pregateste pentru realitatea vietii de ”om mare”?  Cum stim sa fim parinti?!
      Exista studii recente, facute pe grupuri de maimute antropoide (cimpanzei), care, dupa ce cresc in captivitate, separati de grupul mare de origine, in decurs de cateva generatii isi pierd cunostintele despre cresterea puilor (poate nu sunteti surprinsi, pentru ca vedem adesea stiri la tv despre animale de la zoo care isi resping puii). Asadar, cercetatorii au concluzionat ca apartenenta la un grup si observarea obiceiurilor grupului de a creste puii este un factor important care contribuie la transmiterea informatiilor necesare viitorilor parinti.
      Daca observam populatii rurale din America Latina sau triburi de bastinasi de oriunde de pe planeta, putem constata ca acolo, copiii de 12 ani stiu foarte bine sa interpreteze semnalele unui bebelus (diferitele tipuri de scancete si plans) si sa actioneze pentru a intampina nevoia respectivului bebelus. Acesti copii cresc intr-o comunitate mica, unita, fiind martori de mici la toate activitatile specifice de crestere si ingrijire a copilului, din primele clipe de viata si invata pas cu pas toate tainele copiilor si modurile potrivite de a le raspunde.
      Si noi, parintii din orase avem, e adevarat, instincte parentale, insa, adesea ne lipsesc exemplele concrete, sau informatiile concrete despre cum ar trebui sa procedam, sau, ceea ce este cel mai trist, avem informatii contradictorii, adesea bazate pe superstitii sau obiceiuri neverificate stiintific si ne putem gasi adesea intr-o stare de debusolare, nemaistiind ce cale de educatie sa alegem pentru binele copiilor nostri si al familiei.
      Sunt mama… si scriu din experienta. Metoda de crestere a copiilor pe care am ales sa o cultiv in familia mea este educatia parentala democratica. Am ales aceasta metoda dupa ce am participat la workshopurile Alethei Solter, fondator al The Aware Parenting Institute. Abordarea democratica presupune cunoasterea nevoilor psihologice si fiziologice ale copilului si ale parintelui. Nu este nimic pretentios, nimic pretios. Este nevoie doar de practica. De fapt, practica m-a convins.
      Am aplicat, atat eu cat si alte mame prietene cateva din sugestiile primite la workshopuri si au dat rezultate imediat. Apoi am continuat sa cultivam acest stil de educatie si acum, cu ajutorul unei echipe motivate de mamici-specialisti si cu suportul unor parteneri corporativi, derulam programe gratuite de educatie parentala pentru parinti care sunt interesati de metode blande si eficiente de crestere a copilului, dar nu dispun de mijloace suficiente pentru a plati astfel de servicii.
      Cresterea democratica a copilului este o abordare de crestere constienta a copilului, care are la baza numeroase studii si cercetari stiintifice in domeniul psihologiei dezvoltarii. Se intemeiaza pe o atitudine democratica in relatia parinte copil, care implica respect fata de nevoile, emotiile si dorintele acestuia.

      Ideile principale sunt
      Cresterea copilului avand in vedere legatura emotionala securizanta. Aceasta legatura se construieste si mentine prin:
      · Nastere naturala si contact imediat cu bebelusul · Contact fizic cu copilul prin tinut in brate, mangaieri reconfortante, gesturi de tandrete · Alaptat prelungit · Raspuns prompt cand copilul plange · Receptivitate fata de nevoile bebelusului si copilului Aplicarea principiilor disciplinei non-punitiva. Aceasta disciplina presupune o atitudine democratica in relatia cu copilul care se bazeaza pe:
      · Nici o pedeapsa de nici un fel · Nici o recompensa sau mituire · Cautarea si intelegerea nevoilor, emotiilor, trairilor care sunt la baza comportamentului dificil · Gestionarea furiei parintilor · Rezolvarea pasnica a conflictelor (intalniri de familie si mediere) Acordarea de timp pentru vindecare de stres si traume. Acest proces este facilitat de:
       Recunoasterea stresului si a traumei ca si cauze primare pentru comportamentul problematic si problemelor emotionale  Accent pe preventia aparitiei stresului si a traumelor  Recunoasterea efectului vindecator al plansului, rasului, jocului in relatia parinte-copil  Acceptarea empatica a emotiilor pozitive sau negative ale copilului Obiectivul acestei abordari este sa ajute parintii sa isi creasca copii fara pedepse si recompense, fara disciplina autoritara, fara a le neglija emotiile si trairile Astfel parintii pot mentine relatia pe temen lung cu copii si ii vor ajuta sa devina adulti empatici, toleranti fata de situatiile dificile si cooperanti.
      Parintii au prilejul de a deveni constienti de modul in care interactioneaza cu copilul si de modalitati noi prin care isi pot imbunatatii  comunicarea cu acesta. Principiile sunt usor de aplicat si au o baza stiintifica
      Copiii crescuti in acord cu principiile Educației Parentale Democratice  reusesc sa isi mentina o relatie sanatoasa cu parintii lor pe termen lung. Ei sunt cooperanti, empatici, non-violenti si au o imagine despre sine realista, putand sa isi accepte si sa faca fata si emotiilor dificile. De asemenea, in plan social, acesti copii sunt cooperanti si nu manifesta agresivitate fata de cei din jur, dand dovada de empatie si intelegere.
      Parintii care au participat la workshopuri-le de Educatie Parentala Democratica au avut urmatoarele beneficii:
      · O crestere a disponibilitatii emotionale in relatia cu copilul ·  Sentimentul de suport si sustinere din partea grupului de parinti ·  Increderea in rolul de parinte ·  Constientizarea propriilor emotii si experiente dificile din perioda copilariei ·  Intelegerea etapelor de dezvoltare pe care le parcurge copilul ·  Descifrarea emotiilor pe care copilul le traieste in situatiile conflictuale si dificile ·  Intelegerea mecanismelor naturale prin care organismul se elibereaza de stres si traume Cei mai multi dintre parintii de astazi sunt copii care au fost educati intr-un mod autoritar.
      Unele dintre consecintele stilului de educatie autoritar, asa cum rezulta ele din observatii si studii longitudinale sunt
      •    Scaderea stimei de sine la copil si viitorul adult
      •    Neincredere in adulti
      •    Tulburari psihosomatice (ulcer, hipertensiune arteriala, alergii, astm, etc)
      •    Adictii la adulti
      •    Perpetuarea modelului autoritor de educatie si a consecintelor nefavorabile
      •    Lipsa de asumare a responsabilitatii
      •    Inhibarea creativitatii, curiozitatii si spontaneitatii naturale a copilului
      Partea cea mai delicata in ce priveste stilul autoritar de educatie este ca foarte usor se poate trece de la autoritate la dominare si de aici la violenta emotionala asupra copiilor.

      Conform studiului privind cunostintele, atitudinile si practicile parentale pentru familie si persoanele care ingrijesc copii cu varsta intre 0 si 6 ani, realizat in 2013 de UNICEF in Romania, una dintre principalele probleme descoperite a fost aceea ca violenta impotriva copiilor, mai ales abuzul verbal si psihologic (cum ar fi tipatul, injosirea, amenintarea, etc) si formele de pedeapsa corporala (cum ar fi palmuirea, tragerea de par) sunt tolerate si chiar acceptate.
      Sandie Blanchet, reprezentantul UNICEF in Romania precizeaza ca ”cele mai recente cercetari in domeniul dezvoltarii creierului arata ca toate formele de violenta au un impact negativ asupra copiilor. Ii afecteaza atat in copilarie cat si la maturitate. Copiii victime ale violentei vor avea mai putina incredere in ei insisi si au sanse mari sa fie tematori sau sa aiba un comportament violent, sa nu se poata concentra la scoala sau sa aiba dificultati in a-si face prieteni. Exista o legatura clara intre violenta suferita in copilarie si multe dintre problemele care apar la maturitate. Obezitatea, depresia, abuzul de tutun, alcoolul, drogurile, infarctul, diabetul si cancerul sunt doar cateva dintre ele”
      ”Astazi abuzul verbal importiva copiilor – cu forme ca tipatul sau umilirea constante – sunt identificate in mod clar ca forme de violenta. Abuzul verbal creaza o reactie de stres in organismul si creierul copilului. Aduce modificari in chimia creierului, ceea ce afecteaza dezvoltarea si sanatatea copilului pentru tot restul vietii sale” a explicat doamna Blanchet.
      Sursa Hotnews
      Revenind la educatia democratica, iata cateva moduri de a cunoaste si de a experimenta principiile acesteia:
      •    Lectura cartilor adresate parintilor, pe teme de educatie si puericultura
      •    Participarea la cursuri de educatie pentru parinti
      •    Crearea de comunitati (grupuri) de parinti care se intalnesc regulat si se sustin reciproc
      Oricare ar fi stilul de educatie pe care il alegeti, este important sa il alegeti constient si cunoscand efectele pe termen lung pe care acesta le va avea pe termen lung asupra dezvoltarii copilului, dar si asupra relatiilor acestuia cu dumneavoastra si cu lumea.
       
      solmentis.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Nu este prima data cand face asa; de fapt, a devenit un obicei si parca orice iesire se transforma in­­­­­­­­­tr-un camp de negociere nesfarsita pentru fiecare lucru pe care trebuie sa il faca. Si nu stiu cum se face ca mereu ajunge sa fie ca el. Intr-un fel, talentul de negociator il face mandru pe parinte, dar in multe alte feluri il dezamageste, il oboseste, il dispera si il sperie. Si culmea, la final, tot copilul este nemultumit. Parca nu ajungi niciodata sa il multumesti. Asa cum „mai vrea“ la leagan, mai vrea inca o masina, inca o papusa, inca un joc pe calculator, mereu nemultumit de ceea ce are. Si niciodata recunoscator pentru ceea ce are.
      Oare copilul este „defect“, e ceva in neregula cu el? Nu, in niciun caz. El merge doar pe principiul foarte bine inteles de copil: „nu e prost cine cere“. Daca tine, tine. Si isi exerseaza aceasta intelegere pe adult. Si inca o veste buna – acest comportament al copilului nu inseamna in niciun caz ca va deveni o persoana lacoma sau egoista. Daca este ajutat de comportamentul adecvat al pa­rintelui, copilul va depasi aceste manifestari pe la 8-9 ani, insa daca este incurajat de slabiciunile parintelui, atunci poate sa le interiorizeze in trasaturi de caracter, extrem de nocive si pentru copil, si pentru familia sa.

      Copilul incearca de la varsta de 1-2 ani sa testeze limitele si va continua sa o faca pana cand aceste limite se stabilesc asa de clar, incat nu va mai fi nevoit sa le testeze rezistenta. Asa se intampla si cu acest tip de comportamente. Ele (comportamentele) apar mai ales atunci cand este vorba de ceva amuzant pentru copil sau cand acesta vrea sa intarzie sa faca ceva ce nu ii place. Si nici nu este de condamnat, pana la urma.
      Unul dintre primii pasi pentru a evita insistenta de a obtine ceva mai mult decat are este acela de a negocia ferm ceea ce urmeaza sa facem – mergem la cumparaturi si astazi nu luam nicio jucarie, sau luam o jucarie de x lei, nu mai mult, si numai daca nu o ai deja. La fel si cand vrea inca si inca o poveste, sau inca si inca un desen animat, numai ca sa amane momentul culcarii. Vom stabili ferm dinainte cate povesti citim, cate desene vedem. Si nu trecem sub nicio forma peste ceea ce am agreat.
      Este suficient ca o singura data sa cedam, sa cream un precedent, ca micul avocat se va folosi de el impotriva noastra. Nu vom decide singuri, ci vom implica si copilul in decizie, tocmai pentru a-l invata sa isi asume responsabilitatea si sa nu se simta obligat sa accepte numai ce spune adultul. Implicarea copilului in decizie la aceasta varsta va consta numai in a-l pune sa aleaga intre doua variante pe care i le propune adultul, nu il lasam pe el sa aleaga orice, pentru ca nu va sti ce sa faca. Daca la momentul faptei va insista sa i se dea mai mult, ii vom reaminti de alegerea facuta, spunandu-i ca poate maine sau data viitoare va putea primi mai mult.
      Nu uitam si de anuntarea (din timp) a apropierii momentului final („si acum ultima poveste“, sau „ultimele doua ture cu bicicleta“, sau „mai sunt 5 minute si plecam“ etc.), pentru a scadea intensitatea frustrarii incheierii activitatii placute.
      Ce facem daca, desi am negociat, am anuntat din timp incheierea distracti­­­ei, copilul insista, totusi? In primul rand, ne menti­­­nem fermi pe pozitie (nu vom ceda de la ceea ce am stabilit inainte de comun acord), iar in al doilea rand manifestam empatie (verbal) fata de copil. In sensul ca, ina­­­in­te de binecunoscutul „NU“, ii spunem ca ii in­­­­­te­­­­­­­legem frustrarea, ca e normal ca el sa isi do­reas­­­ca mai mult, ca si noi, oamenii mari, simtim la fel, ca stim ca isi do­res­­­­te lucrul respectiv (in loc de o masinuta vrea si masinuta, si jocul lego), dar ca am stabilit un lu­cru, si pentru ca il iubim, dar vrem si sa res­pectam ceea ce am vorbit anterior, vom ra­ma­­­ne la aceeasi deci­zie.
      Vom obti­­­ne o atitudine coope­ran­­ta si nu una de razboi, si din stadiul de emotie ne­ga­­­tiva intensa il vom rea­duce la un stadiu ratio­nal. Mentinerea cal­mu­lui (adultului) e foarte impor­tanta. Ener­varea noastra face copilul sa insiste. Copilul va inte­­­le­ge, chiar daca nu pe moment, ca si el trebuie sa res­pec­­­­­­­te regulile. Lucru ce ii va fi de mare ajutor in viata.

      Test de rezistenta a nervilor parintilor

      Copiii sunt maestri in a testa rezis­tenta nervilor parintilor, de aceea sa nu va mirati daca vor apela la orice fel de mijloace pentru a va convinge (explicatii, amenintari, violenta verbala sau fizica, vorbe mari).
      Pastrati-va calmul si spuneti copilului ca nu va schimbati decizia, pentru ca aceasta decizie a fost luata de comun acord ina­inte. „Dar m-am razgandit“, poate spune copilul. „Imi pare rau, dar data viitoare ai sansa sa te gandesti mai bine cand negociem, ca sa nu fie cazul sa te razgan­desti“. Si, poate, strecurat printre refuzurile ferme, ii spuneti si ca sunteti mandri de el, ca, desi nu ii face placere, va accepta sa res­pec­­te decizia si sa faca ce trebuie. Pentru ca asta va face pana la urma, daca nu cumva ati decis sa cedati si sa pierdeti batalia.
      baby.unica.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Acasă, copiii se bălăcesc fix în undele astea pe care noi le facem în jurul nostru. Ei ne pot citi energetic din prima. Mi s-a întâmplat și cu Alex, dar și acum cu Sara să fiu tristă, dar să încerc să nu arăt asta, să zâmbesc ca și cum totul ar fi în regulă, iar ei sa vină să mă îmbrățișeze, să se lipească de mine sau să mă mângâie. Ultima dată a fost chiar azi. Înțeleg că până la 12 ani emisfera dreaptă a creierului copiilor este mai activă și asta le facilitează să ”ne simtă”. Copiii se sincronizează cu noi. Asta înseamnă că dacă noi suntem bine și avem o energie limpede vom reuși să ne înțelegem cu ei, dar și că atunci când ei fac lucruri ciudate și nu ne ascultă, nu ar strica să ne uităm puțin către noi.
      În tonul ăsta a început ”Dialogul transformării”, un eveniment cu Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon și creatoarea platformei Vocea Părinților. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să scriu despre asta. Ca la orice conferință unde ea este speaker, am notat o mulțime de idei interesantepe care vi le las și vouă, mai jos.
      Copiii trăiesc în prezent
      Spre deosebire de noi, care suntem cu un ochi la trecut și cu unul la viitor, copiii trăiesc în prezent și de aici apar, evident, tot felul de ciocniri între noi și ei. Copiii trăiesc acum și aici. Noi suntem fizic prezenți undeva, dar psihic, cu mintea, suntem în multe alte părți. Când reușim să oprim gândurile și doar să stăm lângă ei, se creează un spațiu în care sincronizarea se poate întâmpla. Dacă stăm lângă ei, dar cu ochii pe telefoane, putem fi siguri că în câteva minute vor începe să se agite și să facă prostii. Ei trebuie să simtă că suntem acolo cu ei. De ce să îi grăbim, să le luăm prezentul, să îi tragem spre viitor și să îi îngreunăm cu tot felul de obligații?
      Copiii noștri nu sunt niște proiecte
      Am crescut cu mesaje că totul trebuie să fie tot mai bun, mai mult. Copiii noștri se nasc suficienți și minunați. Apoi ne trezim că îi comparăm cu copiii vecinilor: câte cuvinte spun, câți centimetri au, cum dorm, cum mănâncă, parcă ar fi niște proiecte care trebuie optimizate. Ne întrebăm ce e greșit sau cum să facem să fie bine. 
      Dacă noi suntem timizi sau tăcuți ne întrebăm cum să îi facem pe copii să fie altfel. De ce vrem să fie diferiți? De ce ne proiectăm fricile asupra lor? Ei nu sunt proiecte. Sunt oameni cu energii frumoase.
       
      Unde ne punem atenția pe copiii noștri?
      Când reușim să ne oprim gândurile, putem prinde spațiul valoros dintre ele. Detașarea de gândurile astea ne ajută și să ne detașăm de rolul de părinte. Să presupunem că copilul are un tantrum. Acceptarea și iubirea necondiționată sunt atunci când îi putem conține emoțiile și îi putem asculta plânsul. Când îl întrebăm ”Ce e cu tine?” sau ”De ce plângi?” e despre noi și senzația noastră de neputință.
      Știți imaginile acelea 2 în 1 în care trebuie să spunem repede ce vedem? Ați observat că după ce reușim să vedem una din cele 2 posibilități ascunse în imagine parcă tot numai pe aia o vedem, ca și cum ne-am fi blocat pe ea? Fix așa și cu copiii noștri. Pe ce ne punem atenția pe ei tot aia vom vedea. Când ne concentrăm mereu pe faptul că minte sau că face rele, tot asta vom vedea. E foarte ușor să îi prindem pe copii când sunt ”răi”. Oricine poate face asta. Dar îi prindem și când sunt buni? Trebuie să îi ajutăm să se vadă când sunt bine, să le validăm gândirea și efortul. Copiii care sunt văzuți sau surprinși când fac bine, fac mai puțin rău.
      Sunt cazuri în care trebuie să oglindim emoțiile copilului, dar asta nu înseamnă să și intrăm în starea lui. Nu coborâm în vibrația lor energetică, ci îi ascultăm, le arătăm că îi înțelegem și încercăm să îi ridicăm din energia lor joasă. E foarte posibil ca atunci când ne lăsăm totuși atrași în starea lor să o facem pentru că nu reușim să ne încărcăm energetic din viața noastră. Ori starea noastră se simte dincolo de cuvintele pe care le spunem. Copiii știu simt dacă suntem ”pe bune”, dacă suntem fermi și convinși când impunem o anumită limită, dacă suntem relaxați, nervoși sau fără chef. 

      Copiii ascultători și cuminți au părinți ”neserioși”
      Atunci când vedem lumea prin ochii lor, se produce conectarea adevărată. Ați văzut vreodată bucuria unui copil când adultul cade teatral în capcanele pe care el le-a gândit? Sau cum atunci când le dăm roluri, când intrăm într-o poveste ei reușesc să ducă la bun sfârșit tot felul de sarcini? Am trăit asta pe pielea mea cu Alex și Sara, dar și atunci când am fost la Alex la grădiniță să fac cu ei o activitate de echipă în primăvară. De fapt, în acest ultim caz asta a fost strategia salvatoare: să le intru în joc.
      Copiii învață prin joc și joacă, prin povești, prin roluri. Ăsta este limbajul pe care ei îl înțeleg cel mai bine. Nu vă zic nimic nou, așa-i? Opoziționismul copiilor vine din lipsa noastră de chef de joacă. Gândiți-vă puțin la asta. Pot spune din experiență că lucrurile serioase puse într-un context de joc și/sau poveste vor fi asimilate mai ușor de copii decât dacă ne-am chinui să le explicăm în varianta clasică. 
      Credeți în copiii voștri până în ultimul moment. Dacă avem mintea deschisă putem vedea toate lecțiile pe care ei ni le pot preda. Și nu uitați: prindeți-i când fac bine, spuneți-le că sunt buni și că aveți încredere în ei.
      cristinaotel.ro
  •