Bebelușii și animalele de casă

Presupun că aveți un animal de casă pentru că iubiți animalele și la un moment dat ați decis că aveți nevoie de un prieten necuvîntător. Nu intră în discuție persoanele care au cumpărat o pisicuță ca să aibă ce da de mîncare pitonului, ok?  Să ai un animal de casă e nemaipomenit, dincolo de micile neplăceri cauzate de ocazionale accidente lichide pe canapeaua cea nouă sau de nevoia de a scoate patrupedul la plimbare la minus zece grade înainte de răsăritul soarelui. Animalele de casă iubesc, vindecă, umplu timp și paturi goale, zîmbesc uneori, spun povești, țin de cald și de urît, sînt bune, curate, calde, recunoscătoate, loiale. O bucurie la casa omului.

Eu am crescut înconjurată de animale și le mulțumesc alor mei pentru asta. Am avut întotdeauna în casă pești, canari sau papagali, pisici, ocazional căței adunați de pe stradă, hamsteri și iepuri. De cinci ani am o pisică extraordinară, pe care o iubesc ca pe primul meu copil. Cînd am rămas însărcinată cu Sofia, au început și panicile neamurilor. Păi o trimiți în provincie, nu? Că lasă păr. Și poate face pipi pe bebeluș. Și dacă o să fie alergică fetița la părul de pisică? Și tot așa. Eu nu și nu, pisica rămîne! E drept c-am tuns-o înainte să nasc, mai mult așa, de gura lumii, dar în afară de asta, am făcut ce-am putut ca viața ei alături de noi să rămînă la fel de bună ca înainte de venirea pe lume a puiului nostru de om.

Cum s-o alung? E parte din familia mea. Și soțul meu lasă păr uneori, dar să mor de mi-a trecut prin cap să-l trimit înapoi la maică-sa pînă-și rezolvă problema capilară. Îmi iubesc pisica, și ea mă iubește pe mine. N-o să o abandonez doar pentru că mă multiplic, păi ea ce vină are? În plus, nu prea văd motive de pentru care aș renunța la blănoasa mea. Văd în schimb o grămadă de motive pentru care e important s-o păstrez. Iată-le mai jos:

1. O iubesc și mă iubește, aici e casa ei, sîntem o familie cu ea cu tot
2. O va iubi și pe fetița mea, îi va fi partener de joacă, îi va ține de urît, îi va zîmbi și-o va mîngîia
3. O va învăța să fie responsabilă și bună cu animalele

Dacă, din fericire pentru toată lumea, ați decis să păstrați animăluțul, iată ce puteți face pentru ca întîlnirea lui cu bebelușul și adaptarea unuia la celălalt să decurgă lin și plăcut pentru toată lumea. Animalele sînt incredibil de empatice, sînt șanse foarte mari ca pisica sau cățelul familiei să simtă că ești însărcinată înainte să citești pe bățul subțire cele două linii roz. Vei observa că animăluțul devine mai tandru, mai atent, mai protector, se va cuibări în preajma pîntecului tău și te va urma peste tot mai temeinic ca înainte.

După ce ați amenajat camera copilului, poate n-ar fi rău să învățați animalul să evite zona cu totul, sau măcar patul bebelușui (în primele zile de viață, cînd sistemul imunitar al micuțului e încă nepregătit, ar fi bine să îi țineți la distanță). Explicați-i blînd de ce se impune această nouă regulă și îndepărtați calm animalul de camera sau zona cu pricina. Puteți chiar să mutați castronul de apă și mîncare și cuibul de somn al micului patruped într-un loc aflat la înălțime, pentru ca cel mic să nu fie tentat de boabele maronii cînd o lua-o la plimbare în patru labe.

Smotociți bine animalul, e bine să îl învățați din vreme cu mîngîieri ceva mai smucite. Copiii mici nu știu să-și arate afecțiunea sau entuziasmul în feluri exclusiv gentile, așa că e bine ca pisica sau cățelul familiei să fie obișnuit cu eventuale trageri de coadă, placări neașteptate, smotociri de mustăți și așa mai departe. Asta nu înseamnă că e ok să lăsați copilul să chinuie animalul, doamne-ferește. Dar e posibil ca din prea mult drag, bebelușul să fie ceva mai repezit cu patrupedul, și pentru că dintre cei doi, multă vreme, patrupedul va fi cel mai înțelep și mai tolerant, cel mai sigur e să lucrați cu el din vreme, să-l pregătiți. Astfel vă asigurați că animăluțul nu va reacționa violent cînd bebelușul purcede la joacă. Oricum, o perioadă lungă animalul va fugi de cel mic, abia după 1 an joaca de-a prinselea va implica parteneri egali.

Cu cîteva săptămîni înainte de a naște, puneți pe youtube filmulețe cu copii plîngînd sau țipînd. Astfel ajutați animalul să se obișnuiască și cu noile sunete ce vor fi destul de frecvente în primele luni.

După ce se naște copilul, n-ar fi rău ca tatăl să aducă de la maternitate o hăinuță sau un scutec purtat de el, ca patrupedul să se obișnuiască treptat cu mirosul puiului ce urmeaz să sosească în casă.

Odată instalată acasă împreună cu bebelușul, nu goni animalul din preajma voastră. E normal să fie curios. Lasă-l să se apropie, să vă observe, să miroasă bebelușul. Nu e recomandat totuși să lași animalul să-l lingă pe cel mic, saliva lui poate conține bacterii absolut inofensive pentru adulți, dar care în organismul lipsit de apărare al nou-născutului să provoace infecții.

E foarte important ca micul animal să nu se simtă exclus, pedepsit, neiubit. El poate înțelege și accepta faptul că nu mai e prioritatea familiei, dar lipsa de iubire și atenție îl poate determina să aibă reacții violente sau dimpotrivă, să se deprime. Pisica noastră a dormit în șifonier în primele două luni de viață ale Sofiei.

Chiar dacă micuțul o să vă umple timpul în primele luni, încercai să nu neglijați animăluțul. Asigurați-vă nu doar că are mereu de mîncare și apă proaspătă, ci mai ales că își primește zilnic porția de iubire, joacă, alint.

Și copilul trebuie învățat cum să se poarte cu animăluțul. Cel mai simplu faceți asta:
1. Ținînd animalul aproape în timp ce bebelușul mănîncă sau se joacă.
2. Vorbindu-i bebelușului tot timpul despre ce face animalul, cum doarme el, cum se joacă și de ce arată și se comportă altfel decît mama și tata.
3. Arătîndu-i bebelușului cum să-l mîngîie, să-l alinte, să-l hrănească, fără să fie violent sau neatent.
4. Citindu-i copilului povești sau jucînd cu el jocuri care implică prezența unei pisici sau a unui cățel.

Pînă aici, numai de bine. Dar dacă totuși prezența animalului e periculoasă pentru bebeluș? Haideți să trecem împreună prin principalele motive de îngrijorare, iar dacă mai sînt și altele, la care nu m-am referit și care vă preocupă, vă invit să le menționați în comentarii, și eu promit să mă documentez la pediatru, veterinar și la buna mea prietenă care crește pisici, pentru ca în final să vă pot da un răspuns documentat.

Care sînt motivele pentru care ai putea lua în calcul să renunți la animalul de casă atunci cînd ai un copil?

Te temi să nu iei toxoplasmoză.

Bine-ar fi ca înainte să rămîi însărcinată să îți faci analiza anticorpilor de toxoplasmoză, ca să afli dacă ai avut (și deci nu mai poți contracta infecția) sau nu, caz în care e musai să te păzești bine. Toxoplasma în timpul sarcinii poate duce la infectarea fătului, situație gravă care poate provoca malformații ale creierului și orbire. Mulți dintre noi am avut toxoplasmă (care se poate manifesta ca o enterocolită, sau poate trece fără simptome evidente) fără să ne aducem aminte, pentru că infecția trece de la sine.
Dacă totuși nu ai imunitate naturală, nu e cazul să renunți la animalul de casă. Există șanse mult mai mari să faci toxoplasmoză în urma consumării de carne de vită crudă (într-un biftec tartar care găzduiește parazitul, de exemplu) sau a unei salate verzi nespălate. Pentru ca animalul tău să se infecteze cu toxoplasmă, trebuie să ingereze fecale de ierbivore contaminate, iar tu să vii în contact direct cu fecalele animalului tău. Un lanț puțin probabil, spun eu.
Ca să te asiguri că ești în siguranță, deparazitează animalul la 63 luni (chiar dacă nu iese niciodată din casă), nu te apropia de litieră și evită consumul de carne crudă și legume sau fructe care nu au fost temeinic spălate. Nu bea apă din surse neverificate.
În plus, poți duce animalul la un cabinet veterinar pentru o analiză de toxoplasmoză, primești rezultatul pe loc și costă în jur de 60-70 de lei. Dacă rezultatul e pozitiv, micuțul va primi tratament și va fi necesară o carantină pe durata bolii.

1. Animalul poate ataca bebelușul

Chiar dacă face pipi la litieră și știe să dea laba, e totuși un animal, nu? Dacă, într-o criză de gelozie, cîinele îl mușcă pe micuț?
Nu-i nevoie de studii să acceptăm că majoritatea proaspeților părinți petrec mult mai puțin timp cu animalele lor de casă, e normal să fie așa. Și unele animale pot reacționa violent la asta.

În principiu, dacă ai grijă ca adaptarea patrupedului la noile condiții să se facă lin, sînt șanse mici ca astfel de incidente să se petreacă. Dacă totuși animalul de casă are o istorie de acte violente (știu pisici care mușcă toți oaspeții casei, de exemplu), poate n-ar fi rele cîteva ședințe de dresaj. Și dacă evaluarea dresorului spune că animalul este mai degrabă violent decît docil, poate n-ar fi rău să plasați patrupedul la un bunic sau la un prieten pînă copilul crește și se poate apăra de atacul unei pisicuțe nervoase.

2. Animalele lasă păr, bebelușul poate înghite sau inspira firele de păr, am văzut la televizor cazuri de chisturi provocate de fire de păr ingerate

Cazurile în care un fir de păr inhalat sau ingerat poate provoca probleme de sănătate sînt foarte rare. În plus, puteți gestiona situația părului lăsat de animale astfel încît ea să nu afecteze bebelușui. Periați pisica des. Aspirați suprafețele textile la care au acces și bebelușul, și animalul. Hrăniți animalul cu mîncare sănătoasă, un animal bine hrănit nu va lăsa păr decît în anumite perioade din an, cînd puteți fi extra atenți cu curățenia. Nu lăsați animalul să doarmă în patul copilului. Nu lăsați copilul să doarmă în coșul pisicii.

3. Animalele poartă paraziți cu care îi pot contamina pe cei mici

Teoretic, un animal care nu iese din casă nu se poate îmbolnăvi de paraziți. Pisicile care nu ies din apartament nici nu trebuie deparazitate. Cățeii și pisicile care ies la plimbare (chiar și ocazional) trebuie deparazitați intern o dată la 6 luni (o pastilă pe gît și gata), și cu asta v-ați luat de grijă. Sigur că e obligatoriu ca bebelușul să nu aibă acces la litiera pisicii, va băga în gură tot, inclusiv… ce nu e tocmai comestibil. Va intra des în contact cu saliva animalului de casă, dar atîta vreme cît acesta e deparazitat, toată lumea e în siguranță.

4. Dacă puiul de om e alergic la pisică/cîine?

Eu una sînt alergică la pisici. Ultimul test în acest sens mi l-am făcut acum doi ani. Cu toate astea, am pisici de cînd mă știu și n-am fost alergică la ele decît cîteva zile. La contactul cu alte pisici, strănut și-mi curg ochii, dar cu a mea conviețuiesc fără probleme (îmi mai dau lacrimile de drag, dar asta nu se pune).
Statisticile oficiale spun că procentul de persoane care suferă de alergie la pielea uscată pe care animalele de casă o lasă, la urina sau la saliva acestora, e de 10%. Majoritatea acestor alergii se dezvoltă în timp, ceea ce înseamnă că procentul copiilor care suferă de alergii la animalele de casă e foarte mic. Dacă totuși copilul tău face parte din această categorie, nu e cazul să disperi. Simptomele sînt evidente și apar în prezeța animalului de casă, chiar și în lipsa contactului fizic. Printre simptome se numără reacții cutanate, ochi umflați și roșii, strănut, mîncărimi la nivelul nasului și ochilor, dificultați la respirare. Nu e cazul să renunțați la patrupedul familiei. Fiți stricți cu curățenia în casă, aspirați și scuturați des așternuturile, aerisiți de cîteva ori pe zi indiferent de anotimp. Periați zilnic animalul. Spălați-vă copilul pe mîini după contactul cu patrupedul.

5. De gelozie, pisica o să marcheze toată casa și nu mai scăpăm de miros

Rareori animalul de casă își face nevoile în alt loc decît propria litieră. Cînd totuși se întîmplă asta, fiți siguri că nu e pentru că s-a încurcat. Nici pentru că se răzbună. Cel mai adesea e vorba despre anxietate, pe care animalele și-o rezolvă marcînd teritoriul, acoperind mirosul care-l sperie cu propriul miros. Nu-l pedepsiți pe micuț, e suficient de speriat. Iubiți-l și treceți peste incident, cumpărați de la pet shop soluții de scos mirosul (deși majoritatea nu funcționează, așa că mai bine aruncați obiectul stricat și luați unul nou :D). Da, uneori nu poți schimba ușor obiectul marcat, nouă pisica ne-a udat binișor saltele cele noi din spumă cu memorie și pernele din puf de gîscă… Da, încă mai miros, dar pe ea o iubim, așa că ne-a trecut supărarea.

Recomandarea mea e să nu abandonați animalele de casă cînd vă pregătiți să deveniți părinți. Conviețuirea cu ele e un lucru minunat pentru familia extinsă! Amintiți-vă numai cît de mult vă doreați un animal numai al vostru cînd erați mici! Și ce frustrant era cînd mama sau tata vă spuneau NU SE POATE. Faceți bucuria asta copilului vostru, lăsați-l să crească iubit de și iubind un animal de casă!

printesaurbana.ro