Atașamentul părinte-copil nu e doar despre etapa de ”bebelușeală”


    Odată cu concepția, cu dezvoltarea intrauterină și nașterea, începe să se dezvolte între părinte și copil ceva cu totul și cu totul special. E o poveste în care actele principale se joacă în jurul iubirii sau lipsei de iubire, a căldurii și intimității, a siguranței sau nesiguranței, a reciprocității, a nevoilor care se repetă iar și iar. Poate că cel mai ușor de tradus atașamentul este folosind termenii părinte și bebeluș, deși atașamentul începe cu mult înainte de nașterea bebelușului.

mother-with-baby-boy-at-home-0055.jpg

Ce stă la baza atașamentului părinte-copil?

Formarea atașamentului primar are la bază 4 stâlpi de rezistență:

Fiecare bebeluș se naște dotat cu un set de nevoi care se cer a fi satisfăcute. Fiecare. Fără excepție! Aceste nevoi sunt ușor de inventariat dacă ne gândim la răspunsurile pe care orice om – bărbat sau femeie, le-ar da la întrebarea: De ce anume are nevoie nou-născutul de la părinții săi? Sunt listate cu repeziciune una după alta. Are nevoie să îl hrănească. Să îl îmbrace/dezbrace. Să îi facă baie și toaleta de după baie. Să îi schimbe scutecele. Să îl culce. Să îi aline durerile fizice. Să îl protejeze. Să îi ofere afecțiune – să îi vorbească cu tandrețe, să îl țină cu blândețe în brațe, să se joace cu plăcere cu el, să îi cânte.

Fiecare bebeluș se naște având acest nevoi, nevoi pe care le comunică părinților săi prin plâns și limbaj corporal. Știm cu toții (dar nu chiar din primele zile de după naștere) abia după câteva zile sau săptămâni pline în care învățăm notele muzicale pentru a putea solfagia cu mai multă acuratețe plânsul copilului, că acesta sună diferit în funcție de nevoia exprimată. Într-un fel sună plânsul de foame și în alt fel sună plânsul de somn. Într-un fel sună plânsul de prea cald/prea rece și în alt fel sună plânsul de nesomn. Într-un fel sună plânsul de durere din cauza colicilor și în alt fel sună plânsul de nevoie de afecțiune, de atingere, de joacă.

Părinții suficient de buni, cei care își poartă copilul în minte și inimă, identifică mai întâi nevoia plânsă de bebeluș, după care o satisfac (responsivitate). Dar nu oricum, ci prompt și adecvat. Dacă promptitudinea ține pentru mai toți părinții de timpul lor de reacție, modul adecvat pentru copilul lor este cel care îi pune cu adevărat în dificultate. Asta pentru că există o mulțime de modalități promovate pe piață ca fiind adecvate. Să ne gândim numai la somn, de exemplu. Unele surse susțin ca părinții să doarmă în camere separate din primele zile de viață. Altele, susțin dormitul în aceeași cameră. Altele, dormitul în același pat. Caracterul adecvat al satisfacerii nevoilor se bazează pe mai mulți indicatori: prioritizarea și adaptarea la nevoile bebelușului și calitatea afectivă – căldura, intimitatea, blândețea, sensibilitatea – a comunicării nonverbale a părintelui.

Primele zile de după nașterea copilului delimitează o perioadă de tranziție, de acomodare a părinților cu bebelușul. Incertitudinea este starea generală care marchează această etapă. Părintele și dacă face perfect, habar nu are că face perfect. Aici este un punct sensibil de importanță crucială: feedbackul celor din jur! Proaspătul părinte nu are nevoie să vină cineva să îi facă treaba, să îi spele copilul, să i-l hrănească, țină în brațe. El are doar nevoie să știe, să fie sigur, să i se confirme că face bine ceea ce face.

Repetabilitatea nevoilor bebelușului și a comportamentelor de răspuns ale părinților duc la amprentarea în structura psihică a copilului a unui sistem tridimensional de reprezentări experiențiale – despre ceilalți, despre sine, despre lume – care îl va însoți pe copil de-a lungul vieții ca grilă de decriptare a realității.

Apoi, ca și când toate astea nu ar fi de ajuns, repetabilitatea acelorași nevoi devine o certitudine în relația părinți-copil.Iar pe foarte mulți părinți, ceea ce îi exasperează este tocmai această repetabilitate continuă. Un exemplu e volumul mic al stomacului bebelușului care impune hrănirea lui la intervale scurte de timp în primele săptămâni de viață. Caracterul repetabil al solicitărilor, nevoilor bebelușului este însă, cheia. Aceleași nevoi iar și iar în aceeași zi. Și apoi zi după zi. Repetabilitatea nevoilor bebelușului și comportamentelor de răspuns ale părinților duc la amprentarea în structura psihică a copilului a unui sistem tridimensional de reprezentări experiențiale. Despre ceilalți. Despre sine. Despre lume (mediu). Acesta este ceea ce în psihologie se numește ”modelul intern de lucru”, descris pentru prima dată de Bowlby, care îl va însoți pe copil de-a lungul vieții ca grilă de decriptare a realității.

mama-si-fiica.jpg

Compasul, părintele și copilul

Ori de câte ori, copilului îi este foame, iar mama/tata vin repetat să îi dea prompt și adecvat de mâncare, fără să îl bombăne cu iritabilitate sau să îl certe că mânâncă prea des, el înțelege că ceilalți sunt de încredere și că se poate baza pe ei.

Ori de câte ori are nevoie de afecțiune, iar mama/tata vin repetat prompt și cu drăgălășenie să i-o ofere spunându-i: Iubirea mea, Minunea mea, Scumpul meu, … copilul înțelege despre sine că este unic, iubit, ”iubibil”, special, nu mai există nimeni altul ca el.

Ori de câte ori părinții îl pun repetat și cu grijă în contact cu spațiul casei și cu ceilalți el ajunge să înțeleagă că lumea aceasta extrauterină e un loc sigur în care poate exista și manifesta. Ori de câte ori explorează casa mergând de-a bușilea, după ce înainte prizele au fost acoperite, cablurile, device-urile, vazele prețioase de porțelan transmise de la o generație la alta în familie au fost ridicate, el trăiește experiența siguranței mediului înconjurător.

Copilul are nevoie ca, datorită imaturității sale neurologice, psihologice și fiziologice, în primii ani de viață să pornească cu un boost de încredere pe toate cele 3 segmente. De ce? Pentru că dacă în această etapă, se cuplează un eveniment traumatic (abandon, divorț, decesul sau boala incurabilă a unui membru al familiei, depresia postpartum etc.) va determina un model intern de lucru dominat de nesiguranță, pericol, anxietate. Faptul că sistemul limbic al emoțiilor este dominant acum ca funcționare, că bebelușul nu deține limbajul pentru a îmbrăca în cuvinte senzații, emoții, nevoi și că cel mai adesea aceste evenimente traumatice nu îi sunt făcute cunoscute recuperarea prin psihoterapie este un proces foarte anevoios și copleșitor. Toate experiențele traumatice se amprentează la nivelul sistemului nervos, celular și corporal. Vestea cea bună este că ulterior, în viață, prin intermediul relațiilor transformatoare – relații sigure de atașament cu prietenul, partenerul de viață, psihoterapeutul, atașamentul nesigur poate fi convertit în atașament sigur dobândit.

shutterstock_331897874mediu.jpg

 Gordon Neufeld, în cartea Hold on to Your Kids : Why parents need to matter more than peers, vorbește într-o manieră plastică și foarte sugestivă despre atașament aducând în discuție compasul, unde acul compasului este părintele, iar creionul care desenează cercul/arcul de cerc este copilul. Ceea ce autorul punctează despre copii, adulți și atașament este că dintre toate fricile, cea mai și cea mai mare este aceea de a se pierde, de a pierde legătura cu compasul. Nu cred că există părinți care să nu își fi auzit copiii vorbind despre această teamă – direct sau indirect (coșmaruri).

Fiind un instrument al preciziei, al siguranței compasul întârește asocierea atașamentului cu siguranța și încrederea în sine, în ceilalți, în lume.

cristinaotel.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.