.thumb.jpg.3326addcee8992bc60eb694306938d06.jpg)
Chiar de la început, e bine să facem o diferenţiere între agresivitate, care este caracteristică şi indispensabilă vieţii (animale şi umane) şi violenţă ca manifestare exterioară a ei în alte situaţii decât cele în care este ameninţat individul.
Aşadar, acceptăm cu uşurinţă apărarea de pericole externe, indiferent de forma pe care o îmbracă dar ne sperie manifestările violente cărora nu le găsim imediat un motiv. Aşa ajung părinţii, educatorii, profesorii să se plângă de violenţa copiilor, fie ea fizică sau verbală: copiii care se bat, înjură sau scuipă, copiii care chinuie animalele, copiii care ţipă sau se tăvălesc pe jos, cei care ameninţă sau blesteamă şi, nu în ultimul rând, cei care se auto-agresează.
Bineînţeles că fiecare dintre noi are anumite limite în care tolerează violenţa. Este ceea ce W. Bion a numit �conţinere�. Cât din agresivitatea copilului poate fi conţinută de către părinţi? Unii susţin că toţi copiii se bat şi nu este nimic rău în asta, alţii intră în panică atunci când îşi aud copilul ţipând, alţii consideră că astăzi copiii sunt mai �răi� decât inainte.
Pentru fiecare dintre aceste manifestări există explicaţii mai simple sau mai complexe; de exemplu, copilul a văzut scene violente şi le imită, alţii au fost violenţi cu ei, societatea în care trăim cultivă violenţa, copilului i s-au tolerat toate capriciile până când frustrările au devenit inevitabile şi atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de toate ipotezele, rămân întrebările: �Ce facem?", �Cum reacţionăm?", �Cât de eficientă este pedeapsa?", �Dar recompensa?".
Considerând acest comportament violent ca un simptom, avem două variante. Prima este încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale: �Nu e frumos, e ruşine să�!� până la complicate metode comportamentale. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simpto dar apare altul. A doua este încercarea mult mai dificilă de a înţelege ce înseamnă comportamentul violent şi care sunt cauzele lui. Acesta este demerscul psihanalitic, care cere mult timp si mult efort dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului şi formele de psihoterapie psihanalitică au suferit multe transformări de-a lungul timpului dar se bazează pe acelaşi principiu: A DA COPILULUI POSIBILITATEA SĂ SE EXPRIME PRIN CUVÂNT, DESEN, MODELAJ.
Dar adesea părinţii nu pot face asta. Este greu să suporţi agresivitatea ba chiar să stimulezi exprimarea ei, chiar şi cu scopul nobil de a ajuta copilul să se elibereze de ea. Şi de ce să nu vorbim şi despre vinovăţie? Pe care copilul o trăieşte puternic după manifestările sale violente şi efectele lor. Cum să deculpabilizezi propriul copil sau elev spunându-i: �Nu-i nimic dacă ai înjurat!�, �Foarte bine că ai bătut câinele, o merita!�. Astfel că ajungem să ne dăm seama cât de dificilă este abordarea manifestărilor agresive şi că, de multe ori, în încercarea de a remedia situaţia nu reuşim decât s-o înrăutaţim. Căci sursele violenţei nu sunt întotdeauna conştiente sau acceptabile.
Ne este greu să recunoaştem că am fost violenţi cu copilul sau să facem legatura între certurile din familie şi comportamentul sadic al copilului faţă de animale. E mai uşor să spunem: �Copiii sunt violenţi pentru că asta văd la televizor�. Şi poate că este adevărat într-o anumită măsură dar nu este doar atât. E ca şi cum am vedea doar partea iceberg-ului care este deasupra apei. Sub nivelul apei, în profunzime există mult mai mult. Doar ca aceea nu este o parte vizibilă. Şi ajungem astfel să spunem că baza pentru un studiu al agresiunii propriu-zis trebui să fie un studiu al rădăcinilor intenţiei agresive.
Acolo în profunzime putem găsi cauze nebănuite. De exemplu frica. Cine se gândeşte că ea te-ar putea face violent? Şi totuşi cu toţii ştim că �cea mai bună apărare este atacul�. Iată am descoperit că violenţa este uneori o formă de apărare!
Ideal este ca aceste cauze să fie descoperite de subiectul însuşi. Nu psihologul, medicul, părintele sau profesorul să fie cei care caută ci chiar copilul sau adolescentul, bineînţeles ajutat. Pentru că el este autorul manifestării respective şi doar în psihicul lui putem găsi sursa ei.
În psihanaliză, este ajutat să regreseze până acolo şi să retrăiască situaţia traumatică pentru care atunci nu a avut un răspuns adaptativ, să-şi reia apoi creşterea afectivă şi să reconstruiască drumul până în prezent fără a mai avea nevoie de comportamentul violent. Să facă faţă situaţiilor şi persoanelor întâlnite, să nu-şi ascundă gândurile şi trăirile afective în spatele pumnului sau înjurăturii. Să-şi regăsească modul uman, verbal de a reacţiona. Să poată spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe deci SĂ PUNĂ ÎN CUVÂNT CEEA CE PÂNĂ ATUNCI PUNEA ÎN ACT VIOLENT.
Comentarii Recomandate
Nu sunt comentarii de afișat