6 femei care au revoluționat parentingul


    Când vine vorba despre parenting, abordările sunt extrem de variate. Pentru a le putea înțelege mai bine pe unele dintre cele mai importante, este necesar să știm câte ceva despre cum au apărut. Așa cum probabil ne așteptăm, informațiile din acest domeniu au început să devină de actualitate datorită contribuțiilor unor psihologi. Din articolul de mai jos vom afla însă că și femeile psiholog au avut un rol consistent din acest punct de vedere, încă din secolul al XIX-lea și pe întreg parcursul secolului XX. Să vedem ce personalități feminine s-au remarcat datorită descoperirilor și teoriilor lansate în materie de parenting.

Anna Freud

Fiică a cunoscutului psihanalist Sigmund Freud, aceasta a reușit să se detașeze de realizările tatălui ei și și-a creat propriul parcurs în domeniul psihologiei. Astfel, ea este considerată de către specialiști ca una dintre femeile psiholog ce au revoluționat parentingul, în condițiile în care a făcut noi descoperiri în domeniul psihologiei copilului.

Primele ei demersuri consistente în această direcție au fost lansate în perioada celui de-al doilea Război Mondial, când Anna a început să observe comportamentele copiilor evrei, rămași orfani și aduși în Austria. De pildă, ea a vorbit despre „anxietatea de separare", evidentă la acești copii, dar a încercat să studieze mai în detaliu și comportamentele acestora în urma traumelor suferite după pierderea părinților.

În același timp, Anna Freud a adus pentru prima dată în discuție faptul că urmărirea modului în care un copil se joacă, în care se comportă față de propriile jucării, poate să le dea părinților informații privitoare la lumea interioară a micuților lor.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care ea a înființat un centru pentru găzduirea orfanilor din război (care după moartea ei a devenit „Centrul Anna Freud") s-a preocupat mai îndeaproape și de psihologia copiilor orfani, extinzând considerabil aria de cercetare a comportamentelor copiilor ce au fost nevoiți să treacă prin diverse șocuri emoționale. 

Melanie Klein

S-a născut în Austria (în 1882) și a rămas vestită în domeniul psihologiei copiilor prin importanța pe care a acordat-o analizării comportamentului copiilor în timp ce aceștia se joacă.

În urma cercetărilor sale, a ajuns la concluzia că jocul este una dintre primele forme de comunicare ale copilului. De asemenea, în ceea ce privește parentingul, ea i-a sfătuit pe părinți să-și observe cu atenție copilul când acesta se joacă, întrucât jocul poate arăta anumite sentimente, anxietăți și experiențe ale copilului.

Nu în ultimul rând, Melanie Klein a subliniat importanța urmăririi comportamentelor copilului pentru a înțelege mai bine evoluția acestuia până la maturitate. Din acest punct de vedere, ea a vorbit inclusiv despre modul în care evoluează relația unui copil cu mama sa.

Conform studiilor sale, un copil își percepe mama, în primii 3 ani de viață, ca pe o persoană ce s-a separat de el, în condițiile în care nu îi mai dă să sugă. După vârsta de 4 ani, copilul va începe să se „vindece" natural de despărțirea de sânul mamei și să o perceapă pe aceasta firesc, în sensul în care mama este o persoană ce are și trăsături pozitive și negative. Odată ce ajunge în acest punct, spune Melanie Klein, copilul începe să se maturizeze într-un mod mai consistent. 

Leta Stetter Hollingworth

Face parte dintre primele femei psiholog din SUA și s-a remarcat nu numai datorită contribuției deosebite în domeniul psihologiei copilului, ci și a femeii. Spre exemplu, în condițiile în care în secolul al XIX-lea femeia era considerată inferioară bărbaților din punct de vedere intelectual și „semi-invalidă" în perioada menstruației, ea a reușit să schimbe această concepție, arătând că o femeie poate fi la fel de inteligentă precum un bărbat, indiferent de perioada din lună în care se află.

Cât privește psihologia copilului, Leta Stetter Hollingworth a făcut primele cercetări mai complexe în privința copiilor supradotați .
Din primele ei cercetări s-a văzut că majoritatea copiilor supradotați nu se simțeau în largul lor la școală, nu numai din cauza colegilor lor, ci și din cauza profesorilor, ce nu erau capabili să-i pună în valoare așa cum se cuvenea.

Ea era convinsă de faptul că motivul pentru care un copil devenea supradotat sau nu nu era legat de factorii ereditari, ci mai degrabă de mediul și de educația în care acesta evolua. De aceea, Leta Stetter Hollingworth a încercat să ofere sfaturi părinților ce au asemenea copii și să propună tot felul de cursuri la care aceștia să-și trimită copiii supradotați, astfel încât aceștia să-și poată atinge pe deplin potențialul.

Ea însăși a început să le predea acestor copii în cadrul unui experiment lansat într-o școală din New York. Aici exista un curriculum special creat pentru cei supradotați, ce includeau și cursuri legate de viața practică (de exemplu, copiii trebuiau să învețe despre cum se produceau diverse alimente, hainele, dar și despre mijloace de transport sau despre tot felul de unelte).

În 1926 a publicat lucrarea intitulată „Gifted Children", ce includea și sfaturi pentru părinții copiilor supradotați (cu IQ de peste 170). Totodată, ea a lansat și un studiu efectuat pe un grup de 12 asemenea copii, ce a fost însă finalizat după moartea ei de către soțul său. 

Maria Montessori

Când vorbim despre femei ce au revoluționat psihologia copilului și parentingul, nu putem să nu ne gândim și la Maria Montessori. Nu numai că ea fost prima femeie medic din Italia, dar a fost și un psihopedagog cu mari realizări.

Ideile sale au fost considerate revoluționare pentru începutul secolului XX, aducând într-o nouă lumină copilul. Astfel, copilul este considerat o ființă autonomă, ce are capacitatea de a alege în mod liber și care are o abilitate surprinzătoare de a acumula informații noi (este vorba despre așa-numita „minte absorbantă a copilului). Tocmai datorită acestei abilităși copilul trebuie lăsat să evolueze în ritmul său, rolul părinților și al aducatorilor fiind de a-l „ghida" pe acesta (dar nu de a face lucrurile în locul lui) pentru a-și atinge potențialul. 

Conform viziunii Mariei Montessori, un copil are capacitatea de a-și ordona singur lumea, dar pentru a reuși în acest demers are nevoie de a o descoperi, mai întâi, prin intermediul simțurilor. Abia după aceea el va înțelege mai bine lumea din jur, va repeta anumite acțiuni, se va perfecționa și își va corecta singur erorile (pentru aceasta are însă nevoie, inițial, de sprijinul părinților sau al educatorilor).

Copilul merită tratat ca o persoană independentă, ce trebuie să se familiarizeze cu mediul specific adulților de la o vârstă fragedă. De aceea, are nevoie de un mediu prietenos, plin de lucruri ce aparțin realității, pe care va învăța treptat să le utilizeze.

Dacă inițial Maria Montessori și-a aplicat principiile cu copii cu deficiențe psihice, treptat va ajunge la concluzia că acestea se aplică foarte bine pe orice fel de copil, atâta timp cât există dragoste, răbdare și acceptare.

Nu numai că ideile sale au dus la apariția unei metode educaționale ce este și astăzi populară în lumea întreagă („metoda Montessori), atât în instituții de învățământ, cât și pentru părinți (ce o pot aplica oricând acasă), dar au schimbat total concepția asupra copilului. 

Mary Ainsworth

Este un psiholog american ce a avut o carieră care s-a remarcat mai ales prin progresele din domeniul parentingului. Cele mai importante ele acestea se referă însă la dezvoltarea așa-numitei „teorii a atașamentului" la copii. Aceasta a apărut ca urmare a derulării unui experiment, numit „Situația neobișnuită" (ce durează 3 minute), menită să arate modul în care un copil reacționează în oricare dintre următoarele situații: când este într-o cameră alături de părinții săi, când alături de el și de părinții vin și alte persoane, când părinții pleacă din cameră, iar copilul rămâne alături de persoanele străine, când părinții revin și persoanele străine pleacă, dacă părinții pleacă din cameră și îl lasă singur pe copil, când persoanele străine revin în cameră, dar părinții nu sunt alături de copil, când părinții revin și persoanele străine pleacă iar.

În urma analizării comportamentelor copilului, Mary Ainsworth a ajuns la concluzia că un copil are stiluri de atașamente diferite, iar acestea îi vor ghida comportamentele și pe măsură ce va crește. Mai mult decât atât, psihologii ce au continuat demersurile inițiate de această femei psiholog au considerat că tocmai aceste comportamente vor fi acelea ce-l vor ajuta pe copil să facă față mai ușor sau mai greu unor situații de viață.

Ca urmare a contribuției sale, în psihologie se folosesc și în prezent termeni precum „mediu sigur", „atașament puternic" sau , dimpotrivă, „rezistent" și „ezitant". Toți aceștia pot fi definitorii inclusiv pentru viitoarele relații romantice ale unei persoane.
Datorită cercetărilor și rezultatelor sale, Mary Ainsworth a primit distincții importante, cum ar fi „Medalia de aur pentru contribuția adusă Asociației de Psihologie din Maryland" (în 1973) sau Medalia de aur pentru toate contribuțiile aduse în domeniul psihologiei (din partea Asociației Americane de Psihologia, în 1998). 

Diana Blumberg Baumrind

Este un psiholog în domeniul dezvoltării din SUA și se poate spune că a revoluționat parentingul întrucât a cercetat mai îndeaproape comportamentele părinților față de copiii lor, reușind astfel să facă distincția între mai multe stiluri de parenting.
Practic, este vorba despre 3 astfel de stiluri:

• Stilul autoritar- Părinții ce adoptă acest stil sunt rigizi și vor să controleze mereu copilul, dar nu îi oferă afecțiune și nu sunt receptivi la nevoile acestuia. În schimb, au așteptări foarte mari de la el.

• Stilul democratic- La fel ca părinții autoritari, aceștia au și ei mari așteptări de la copilul lor, dar sunt mai atenți la nevoile sale. De asemenea, ei se străduiesc să-i ofere mai multă afecțiuni, chiar dacă sunt tentați să-l pedepsească adesea pentru nerespectarea regulilor.

• Stilul permisiv- Despre părinții ce aleg să adopte acest stil se spune că vor să-și ofere toată atenția și afecțiunea. Nu doresc să impună niște limite, dar copilul lor va ajunge să se confrunte cu o realitate dură: trebuie să ținem cont de tot felul de limite.

Diana Baumrind a stabilit aceste stiluri de parenting urmărind comportamentul mai multor preșcolari. În același timp, ea a putut să-i sfătuiască pe părinți ce stil de parenting ar trebui să adopte astfel încât acesta să se potrivească așa cum trebuie copiilor lor.

Nu în ultimul rând, acest psiholog a reușit să analizeze relația dintre pedepsele corporale aplicate copiilor și nivelul de trai al familiilor respective. Astfel, ea a ajuns la concluzia că părinții mai săraci aveau tendința de a le aplica mai frecvent pedepse corporale copiilor lor, adoptând un stil de parenting preponderent autoritar. 

Voi știați până acum de femeile psiholog ce au avut contribuții esențiale în materie de parenting?

qbebe.ro





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • Calandrella
      De Calandrella
      Am crescut cu conceptul ca parerea celorlalti despre mine e cea mai importanta.
      Nu judec educatia primita acasa, cred ca in mare parte era specifica acelor vremuri. Multe dintre cunostintele si rudele mele au primit cam acelasi bagaj parental. Tradus insa astazi, prin prisma noilor generatii, acest bagaj a atarnat greu in scaderea stimei de sine.
      Daca adaug si aspectul feminin vs. masculin, instantaneu imi vin in minte comentariile comparative: "mergi frumos si nu-ti murdari hainele, ca nu esti baiat", "vezi la ce ora te intorci acasa, daca erai baiat altfel discutam", "nu vorbi urat! ce? tu esti baiat?".
      Toate aceste reguli si comparatii vizau stric imaginea pe care trebuia sa o arat eu in fata celorlalti. Cu defectul asta am plecat de acasa, gandindu-ma mereu cum sa dau bine si cum sa ii multumesc pe cei din jurul meu. Si recunosc ca, de multe ori, m-am agatat mai mult de nevoia de a fi placuta de ceilalti decat de nevoia de a ma place asa cum sunt.
      Pana sa devin mama nici macar nu constientizam ca multe actiuni ale mele erau dictate de aceasta lipsa de autoapreciere si de incredere in propria persoana. In incercarea de a invata sa fiu un parinte bun si responsabil, am descoperit ca stima de sine mentinuta inca din copilarie este cea care poate face diferenta dintre un adult obisnuit si un adult fericit.
      In online, dar mai ales in offline, exista multe seminarii si cursuri pe aceasta tema. Sunt specialisti care ofera foarte multa informatie gratis (dar si mai multa in cadrul workshopuri-lor platite). Nu ne ramane decat sa vrem sa reparam bagajul nostru greoi pentru a nu-l transmite si copiilor nostri.
      Ce transmit mai departe copilului meu
      Dincolo de aspiratiile profesionale sau personale ale copilului meu, imi doresc ca acesta sa fie un adult fericit, increzator, sigur pe el si pe sentimentele lui, multumit de propria persoana si empatic. Cum incerc sa-l ghidez in directia asta? Prin protejarea stimei de sine cu care natural ne nastem toti.
      • Ma debarasez de obiceiul comparatiilor cu alti copii. Mai devreme sau mai tarziu acesta duce la esec emotional si frustrare. In copilaria mea mi-a fost insuflata aceasta nevoie de comparatie cu ceilalti si de competitie absurda pentru note, incat ma hraneam cu aprecierea profesorilor.
      Nu vreau ca fiica mea sa cante la pian pentru ca verisoara ei canta la pian, nu vreau sa mearga la olimpiade pentru ca multi colegi de-ai ei participa, nu vreau sa termine tot din farfurie pentru ca fratele ei a reusit. Imi doresc sa constientizeze ca o actiune de-a ei este o reusita in comparatie cu rezultatele ei anterioare, si nu cu rezultatele celorlalti. Vreau sa aprecieze mai mult evolutia ei personala decat clasamentul general de la liceu, de exemplu.
      • Nu vreau ca fiica mea sa fie "cea mai buna". Dorinta de a fi cel mai bun dintre cei buni poate antrena uneori o doza de agresivitate si frustrare. Ambitia sanatoasa nu este despre a fi mereu primul, ci despre procesul de a te dezvolta, de a obtine performanta tu in raport cu tine. Asta poate aduce colateral experiente minunate.
      • Incerc sa scap de frica de ''a te face de ras", pentru ca ea a inhibat naturaletea de a vorbi in public. Cand eram mica doar daca aveam un sac de argumente indrazneam sa imi sustin punctul de vedere intr-o dezbatere.
      Pe fiica mea o incurajez, in schimb, sa vorbeasca si sa isi spuna parerea fara constrangeri. Nu o contazic (atat cat se pastreaza elementul de siguranta si nu cere cutitul ca sa manance supa), ci doar o completez cu formulari de genul "ai o idee interesanta!" sau "daca tu consideri ca e bine, fa asa!". Bineinteles ca fiica mea simte si consecintele neplacute ale unor alegeri, dar nu vreau ca parerea celorlalti sa ii inhibe spontaneitatea si personalitatea.
      Voi cum abordati in familie acest subiect al stimei de sine? Reusiti sa impletiti "buna crestere de acasa" cu aprecierea si acceptarea de sine?
      copilul.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Care este descrierea mea personală privind conceptul de parenting?
      Mai exact, ne este de ajutor să identificăm felul în care se manifestă mintea noastră și apoi să vedem ce arată oamenii de știință că înseamnă asta, precum și care sunt descoperirile lor, pentru a ne extinde perspectiva și a ne înțelege mai clar comportamentele proprii. Ești genul de părinte care în situații critice încearcă să se calmeze ori genul care devine reactiv și recurge la amenințări, intimidări sau pedepse?
      Cât de mult funcționează strategiile existente în abordarea mea parentală?
      Este o abordare prin care să devină evident cu timpul că le ești de ajutor copiilor tăi, că aceștia învață lucruri pozitive și constructive din acțiunile tale, că dai dovadă de respect și umanitate față de ființa lor? Sau, mai degrabă, în urma indicațiilor tale haosul devine și mai mare, situația escaladează și tu ajungi să nu mai controlezi deloc rezultatul, (eventual) simțindu-te cel mai indezirabil părinte de pe planetă.
      Sunt împăcat cu abordarea mea de parenting?
      Această întrebare se referă la eficiența abordării noastre și la nivelul personal de satisfacție. Și răspunsul îl aflăm mai ales dacă analizăm ce s-a întâmplat după ce-a fost nevoie de intervenția noastră și de o dovadă de inteligență parentală. Dacă abordarea proprie ne ajută să exprimăm iubirea față de copil și să recurgem la o ajustare a comportamentului nesănătos al acestuia, s-ar putea ca eficiența ei să fie crescută. De asemenea, părinții inteligenți nu încetează a se întreba cum anume ar putea aduce și mai multă siguranță și încredere în interacțiunea adult-copil.
      Sunt copiii mulțumiți de mine ca părinte?
      Toți copiii vor căuta, într-un fel sau altul, un contact cu adultul care-i are în grijă, atunci când le este greu sau nu se simt în siguranță. Iar cei care se simt iubiți nu vor ezita să-și exprime liber față de acesta atât afecțiunea și recunoștința, cât și dificultatea în care se găsesc la un moment dat. Gesturile mărunte și spontane sunt adesea cele mai evidente dovezi că ne facem treaba suficient de bine ca părinți.
      Prin ce se aseamănă și prin ce diferă strategia mea de parenting de cea a părinților mei?

      În cele mai multe cazuri, fără o analiză a trecutului personal, ne este greu să le oferim copiilor noștri ceea ce noi nu am primit în copilărie. E necesar să nu confundăm copilul din fața noastră cu cel din interiorul nostru (copilul invizibil). Astfel, este înțelept să reanalizăm povestea copilăriei noastre din perspectiva adultului care am devenit, reamintindu-ne cum ne disciplinau părinții, care dintre nevoile noastre erau satisfăcute și care erau ignorate. Să vedem, pe de-o parte, ce repetăm din ceea ce am promis că nu vom face niciodată și, pe de altă parte, care sunt strategiile de supracompensare prin care încercăm să fugim de părinții noștri (străduindu-ne, în mod exagerat și probabil nu mereu cu șanse de reușită, să fim diferiți de aceștia).
      Abordarea mea le permite copiilor să-și ceară scuze când au greșit și să repare eventualele rupturi relaționale pe care le-au provocat?
      Cel mai bun model pentru a contura comportamentul unui copil este modelul parental. Copiii cărora părinții le cer scuze când au greșit ei înșiși, ca adulți, sunt copii care învață probabil una dintre cele mai importante lecții de viață: este imposibil să nu greșești, dar cu îndrăzneală și răbdare poți repara erorile comise. Este important ca fiecare copil să știe că părintele său este suficient de deschis și dornic de reconectare, după un moment de interacțiune dificilă.
      Folosesc situațiile grele de viață ca pe niște oportunități de evoluție personală sau resping realitatea refugiindu-mă în imaginar?
      Oricine este părinte sau a văzut cel puțin o dată un adult dornic să-și exercite inteligent responsabilitățile parentale știe că parentingul nu este floare la ureche. Că uneori este extrem de greu și alteori extrem de frumos. Că în anumite situații îți vine să-ți iei un concediu de cel puțin un an de la meseria de mamă sau tată și în altele abia aștepți să-ți strângi din nou copilul la piept. Desigur că provocările sunt la tot pasul, iar în astfel de situații putem să ne exersăm starea de prezență conștientă (pentru a reuși să acceptăm fără vinovăție tot ceea ce simțim și gândim sau tot ceea ce ni se întâmplă). Ori, dimpotrivă, putem să luptăm împotriva realității prezente, insistând să credem că vom avea câștig de cauză. Inteligența parentală este ceva ce noi ne putem cultiva în fiecare moment, dacă alegem intenționat să răspundem tuturor situațiilor de viață în baza unor valori adoptate și respectate conștient, fără să reacționăm lăsându-ne purtați de haosul emoțiilor sau vâltoarea gândurilor automate. E mai sănătos să trăim viața pe care-o avem, nu pe cea pe care credem c-am fi putut s-o avem și nici măcar pe cea pe care credem c-o meritam. 
      Ei, cum te simți acum, că ai răspuns la aceste întrebări? Care sunt emoțiile și gândurile tale? Este indicat doar să le observi, fără să le judeci sau să le împarți în bune și rele. Adevărul este că facem tot ce putem cu informațiile pe care le deținem din cele două surse pe care viața ni le-a dat: propria educație (influențată de tradiții moștenite și de cultura anilor de-atunci) și parentingul actual (bazat pe cercetări științifice recente și pe cultura prezentului). Când înțelegem că se poate mai bine, îndrăznim să facem anumite transformări.
      Iar dacă am greșit în trecut, acum obiectivul nu este acela de a ne afunda în mustrări de conștiință, ci de a crea noi oportunități de dezvoltare sănătoasă – pentru ca fiii și fiicele noastre să se poată simți cu adevărat în siguranță alături de noi.
       
      paginadepsihologie.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Cum s-au transmis informatiile despre cum sa procedam, ce sa facem si ce sa nu facem cu copiii, cum sa ii ingrijim si cum sa ii pregatim pentru viata de adulti?
      Cine, ce si mai ales cum  ne pregateste pentru realitatea vietii de ”om mare”?  Cum stim sa fim parinti?!
      Exista studii recente, facute pe grupuri de maimute antropoide (cimpanzei), care, dupa ce cresc in captivitate, separati de grupul mare de origine, in decurs de cateva generatii isi pierd cunostintele despre cresterea puilor (poate nu sunteti surprinsi, pentru ca vedem adesea stiri la tv despre animale de la zoo care isi resping puii). Asadar, cercetatorii au concluzionat ca apartenenta la un grup si observarea obiceiurilor grupului de a creste puii este un factor important care contribuie la transmiterea informatiilor necesare viitorilor parinti.
      Daca observam populatii rurale din America Latina sau triburi de bastinasi de oriunde de pe planeta, putem constata ca acolo, copiii de 12 ani stiu foarte bine sa interpreteze semnalele unui bebelus (diferitele tipuri de scancete si plans) si sa actioneze pentru a intampina nevoia respectivului bebelus. Acesti copii cresc intr-o comunitate mica, unita, fiind martori de mici la toate activitatile specifice de crestere si ingrijire a copilului, din primele clipe de viata si invata pas cu pas toate tainele copiilor si modurile potrivite de a le raspunde.
      Si noi, parintii din orase avem, e adevarat, instincte parentale, insa, adesea ne lipsesc exemplele concrete, sau informatiile concrete despre cum ar trebui sa procedam, sau, ceea ce este cel mai trist, avem informatii contradictorii, adesea bazate pe superstitii sau obiceiuri neverificate stiintific si ne putem gasi adesea intr-o stare de debusolare, nemaistiind ce cale de educatie sa alegem pentru binele copiilor nostri si al familiei.
      Sunt mama… si scriu din experienta. Metoda de crestere a copiilor pe care am ales sa o cultiv in familia mea este educatia parentala democratica. Am ales aceasta metoda dupa ce am participat la workshopurile Alethei Solter, fondator al The Aware Parenting Institute. Abordarea democratica presupune cunoasterea nevoilor psihologice si fiziologice ale copilului si ale parintelui. Nu este nimic pretentios, nimic pretios. Este nevoie doar de practica. De fapt, practica m-a convins.
      Am aplicat, atat eu cat si alte mame prietene cateva din sugestiile primite la workshopuri si au dat rezultate imediat. Apoi am continuat sa cultivam acest stil de educatie si acum, cu ajutorul unei echipe motivate de mamici-specialisti si cu suportul unor parteneri corporativi, derulam programe gratuite de educatie parentala pentru parinti care sunt interesati de metode blande si eficiente de crestere a copilului, dar nu dispun de mijloace suficiente pentru a plati astfel de servicii.
      Cresterea democratica a copilului este o abordare de crestere constienta a copilului, care are la baza numeroase studii si cercetari stiintifice in domeniul psihologiei dezvoltarii. Se intemeiaza pe o atitudine democratica in relatia parinte copil, care implica respect fata de nevoile, emotiile si dorintele acestuia.

      Ideile principale sunt
      Cresterea copilului avand in vedere legatura emotionala securizanta. Aceasta legatura se construieste si mentine prin:
      · Nastere naturala si contact imediat cu bebelusul · Contact fizic cu copilul prin tinut in brate, mangaieri reconfortante, gesturi de tandrete · Alaptat prelungit · Raspuns prompt cand copilul plange · Receptivitate fata de nevoile bebelusului si copilului Aplicarea principiilor disciplinei non-punitiva. Aceasta disciplina presupune o atitudine democratica in relatia cu copilul care se bazeaza pe:
      · Nici o pedeapsa de nici un fel · Nici o recompensa sau mituire · Cautarea si intelegerea nevoilor, emotiilor, trairilor care sunt la baza comportamentului dificil · Gestionarea furiei parintilor · Rezolvarea pasnica a conflictelor (intalniri de familie si mediere) Acordarea de timp pentru vindecare de stres si traume. Acest proces este facilitat de:
       Recunoasterea stresului si a traumei ca si cauze primare pentru comportamentul problematic si problemelor emotionale  Accent pe preventia aparitiei stresului si a traumelor  Recunoasterea efectului vindecator al plansului, rasului, jocului in relatia parinte-copil  Acceptarea empatica a emotiilor pozitive sau negative ale copilului Obiectivul acestei abordari este sa ajute parintii sa isi creasca copii fara pedepse si recompense, fara disciplina autoritara, fara a le neglija emotiile si trairile Astfel parintii pot mentine relatia pe temen lung cu copii si ii vor ajuta sa devina adulti empatici, toleranti fata de situatiile dificile si cooperanti.
      Parintii au prilejul de a deveni constienti de modul in care interactioneaza cu copilul si de modalitati noi prin care isi pot imbunatatii  comunicarea cu acesta. Principiile sunt usor de aplicat si au o baza stiintifica
      Copiii crescuti in acord cu principiile Educației Parentale Democratice  reusesc sa isi mentina o relatie sanatoasa cu parintii lor pe termen lung. Ei sunt cooperanti, empatici, non-violenti si au o imagine despre sine realista, putand sa isi accepte si sa faca fata si emotiilor dificile. De asemenea, in plan social, acesti copii sunt cooperanti si nu manifesta agresivitate fata de cei din jur, dand dovada de empatie si intelegere.
      Parintii care au participat la workshopuri-le de Educatie Parentala Democratica au avut urmatoarele beneficii:
      · O crestere a disponibilitatii emotionale in relatia cu copilul ·  Sentimentul de suport si sustinere din partea grupului de parinti ·  Increderea in rolul de parinte ·  Constientizarea propriilor emotii si experiente dificile din perioda copilariei ·  Intelegerea etapelor de dezvoltare pe care le parcurge copilul ·  Descifrarea emotiilor pe care copilul le traieste in situatiile conflictuale si dificile ·  Intelegerea mecanismelor naturale prin care organismul se elibereaza de stres si traume Cei mai multi dintre parintii de astazi sunt copii care au fost educati intr-un mod autoritar.
      Unele dintre consecintele stilului de educatie autoritar, asa cum rezulta ele din observatii si studii longitudinale sunt
      •    Scaderea stimei de sine la copil si viitorul adult
      •    Neincredere in adulti
      •    Tulburari psihosomatice (ulcer, hipertensiune arteriala, alergii, astm, etc)
      •    Adictii la adulti
      •    Perpetuarea modelului autoritor de educatie si a consecintelor nefavorabile
      •    Lipsa de asumare a responsabilitatii
      •    Inhibarea creativitatii, curiozitatii si spontaneitatii naturale a copilului
      Partea cea mai delicata in ce priveste stilul autoritar de educatie este ca foarte usor se poate trece de la autoritate la dominare si de aici la violenta emotionala asupra copiilor.

      Conform studiului privind cunostintele, atitudinile si practicile parentale pentru familie si persoanele care ingrijesc copii cu varsta intre 0 si 6 ani, realizat in 2013 de UNICEF in Romania, una dintre principalele probleme descoperite a fost aceea ca violenta impotriva copiilor, mai ales abuzul verbal si psihologic (cum ar fi tipatul, injosirea, amenintarea, etc) si formele de pedeapsa corporala (cum ar fi palmuirea, tragerea de par) sunt tolerate si chiar acceptate.
      Sandie Blanchet, reprezentantul UNICEF in Romania precizeaza ca ”cele mai recente cercetari in domeniul dezvoltarii creierului arata ca toate formele de violenta au un impact negativ asupra copiilor. Ii afecteaza atat in copilarie cat si la maturitate. Copiii victime ale violentei vor avea mai putina incredere in ei insisi si au sanse mari sa fie tematori sau sa aiba un comportament violent, sa nu se poata concentra la scoala sau sa aiba dificultati in a-si face prieteni. Exista o legatura clara intre violenta suferita in copilarie si multe dintre problemele care apar la maturitate. Obezitatea, depresia, abuzul de tutun, alcoolul, drogurile, infarctul, diabetul si cancerul sunt doar cateva dintre ele”
      ”Astazi abuzul verbal importiva copiilor – cu forme ca tipatul sau umilirea constante – sunt identificate in mod clar ca forme de violenta. Abuzul verbal creaza o reactie de stres in organismul si creierul copilului. Aduce modificari in chimia creierului, ceea ce afecteaza dezvoltarea si sanatatea copilului pentru tot restul vietii sale” a explicat doamna Blanchet.
      Sursa Hotnews
      Revenind la educatia democratica, iata cateva moduri de a cunoaste si de a experimenta principiile acesteia:
      •    Lectura cartilor adresate parintilor, pe teme de educatie si puericultura
      •    Participarea la cursuri de educatie pentru parinti
      •    Crearea de comunitati (grupuri) de parinti care se intalnesc regulat si se sustin reciproc
      Oricare ar fi stilul de educatie pe care il alegeti, este important sa il alegeti constient si cunoscand efectele pe termen lung pe care acesta le va avea pe termen lung asupra dezvoltarii copilului, dar si asupra relatiilor acestuia cu dumneavoastra si cu lumea.
       
      solmentis.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Nu este prima data cand face asa; de fapt, a devenit un obicei si parca orice iesire se transforma in­­­­­­­­­tr-un camp de negociere nesfarsita pentru fiecare lucru pe care trebuie sa il faca. Si nu stiu cum se face ca mereu ajunge sa fie ca el. Intr-un fel, talentul de negociator il face mandru pe parinte, dar in multe alte feluri il dezamageste, il oboseste, il dispera si il sperie. Si culmea, la final, tot copilul este nemultumit. Parca nu ajungi niciodata sa il multumesti. Asa cum „mai vrea“ la leagan, mai vrea inca o masina, inca o papusa, inca un joc pe calculator, mereu nemultumit de ceea ce are. Si niciodata recunoscator pentru ceea ce are.
      Oare copilul este „defect“, e ceva in neregula cu el? Nu, in niciun caz. El merge doar pe principiul foarte bine inteles de copil: „nu e prost cine cere“. Daca tine, tine. Si isi exerseaza aceasta intelegere pe adult. Si inca o veste buna – acest comportament al copilului nu inseamna in niciun caz ca va deveni o persoana lacoma sau egoista. Daca este ajutat de comportamentul adecvat al pa­rintelui, copilul va depasi aceste manifestari pe la 8-9 ani, insa daca este incurajat de slabiciunile parintelui, atunci poate sa le interiorizeze in trasaturi de caracter, extrem de nocive si pentru copil, si pentru familia sa.

      Copilul incearca de la varsta de 1-2 ani sa testeze limitele si va continua sa o faca pana cand aceste limite se stabilesc asa de clar, incat nu va mai fi nevoit sa le testeze rezistenta. Asa se intampla si cu acest tip de comportamente. Ele (comportamentele) apar mai ales atunci cand este vorba de ceva amuzant pentru copil sau cand acesta vrea sa intarzie sa faca ceva ce nu ii place. Si nici nu este de condamnat, pana la urma.
      Unul dintre primii pasi pentru a evita insistenta de a obtine ceva mai mult decat are este acela de a negocia ferm ceea ce urmeaza sa facem – mergem la cumparaturi si astazi nu luam nicio jucarie, sau luam o jucarie de x lei, nu mai mult, si numai daca nu o ai deja. La fel si cand vrea inca si inca o poveste, sau inca si inca un desen animat, numai ca sa amane momentul culcarii. Vom stabili ferm dinainte cate povesti citim, cate desene vedem. Si nu trecem sub nicio forma peste ceea ce am agreat.
      Este suficient ca o singura data sa cedam, sa cream un precedent, ca micul avocat se va folosi de el impotriva noastra. Nu vom decide singuri, ci vom implica si copilul in decizie, tocmai pentru a-l invata sa isi asume responsabilitatea si sa nu se simta obligat sa accepte numai ce spune adultul. Implicarea copilului in decizie la aceasta varsta va consta numai in a-l pune sa aleaga intre doua variante pe care i le propune adultul, nu il lasam pe el sa aleaga orice, pentru ca nu va sti ce sa faca. Daca la momentul faptei va insista sa i se dea mai mult, ii vom reaminti de alegerea facuta, spunandu-i ca poate maine sau data viitoare va putea primi mai mult.
      Nu uitam si de anuntarea (din timp) a apropierii momentului final („si acum ultima poveste“, sau „ultimele doua ture cu bicicleta“, sau „mai sunt 5 minute si plecam“ etc.), pentru a scadea intensitatea frustrarii incheierii activitatii placute.
      Ce facem daca, desi am negociat, am anuntat din timp incheierea distracti­­­ei, copilul insista, totusi? In primul rand, ne menti­­­nem fermi pe pozitie (nu vom ceda de la ceea ce am stabilit inainte de comun acord), iar in al doilea rand manifestam empatie (verbal) fata de copil. In sensul ca, ina­­­in­te de binecunoscutul „NU“, ii spunem ca ii in­­­­­te­­­­­­­legem frustrarea, ca e normal ca el sa isi do­reas­­­ca mai mult, ca si noi, oamenii mari, simtim la fel, ca stim ca isi do­res­­­­te lucrul respectiv (in loc de o masinuta vrea si masinuta, si jocul lego), dar ca am stabilit un lu­cru, si pentru ca il iubim, dar vrem si sa res­pectam ceea ce am vorbit anterior, vom ra­ma­­­ne la aceeasi deci­zie.
      Vom obti­­­ne o atitudine coope­ran­­ta si nu una de razboi, si din stadiul de emotie ne­ga­­­tiva intensa il vom rea­duce la un stadiu ratio­nal. Mentinerea cal­mu­lui (adultului) e foarte impor­tanta. Ener­varea noastra face copilul sa insiste. Copilul va inte­­­le­ge, chiar daca nu pe moment, ca si el trebuie sa res­pec­­­­­­­te regulile. Lucru ce ii va fi de mare ajutor in viata.

      Test de rezistenta a nervilor parintilor

      Copiii sunt maestri in a testa rezis­tenta nervilor parintilor, de aceea sa nu va mirati daca vor apela la orice fel de mijloace pentru a va convinge (explicatii, amenintari, violenta verbala sau fizica, vorbe mari).
      Pastrati-va calmul si spuneti copilului ca nu va schimbati decizia, pentru ca aceasta decizie a fost luata de comun acord ina­inte. „Dar m-am razgandit“, poate spune copilul. „Imi pare rau, dar data viitoare ai sansa sa te gandesti mai bine cand negociem, ca sa nu fie cazul sa te razgan­desti“. Si, poate, strecurat printre refuzurile ferme, ii spuneti si ca sunteti mandri de el, ca, desi nu ii face placere, va accepta sa res­pec­­te decizia si sa faca ce trebuie. Pentru ca asta va face pana la urma, daca nu cumva ati decis sa cedati si sa pierdeti batalia.
      baby.unica.ro
    • Calandrella
      De Calandrella
      Acasă, copiii se bălăcesc fix în undele astea pe care noi le facem în jurul nostru. Ei ne pot citi energetic din prima. Mi s-a întâmplat și cu Alex, dar și acum cu Sara să fiu tristă, dar să încerc să nu arăt asta, să zâmbesc ca și cum totul ar fi în regulă, iar ei sa vină să mă îmbrățișeze, să se lipească de mine sau să mă mângâie. Ultima dată a fost chiar azi. Înțeleg că până la 12 ani emisfera dreaptă a creierului copiilor este mai activă și asta le facilitează să ”ne simtă”. Copiii se sincronizează cu noi. Asta înseamnă că dacă noi suntem bine și avem o energie limpede vom reuși să ne înțelegem cu ei, dar și că atunci când ei fac lucruri ciudate și nu ne ascultă, nu ar strica să ne uităm puțin către noi.
      În tonul ăsta a început ”Dialogul transformării”, un eveniment cu Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon și creatoarea platformei Vocea Părinților. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să scriu despre asta. Ca la orice conferință unde ea este speaker, am notat o mulțime de idei interesantepe care vi le las și vouă, mai jos.
      Copiii trăiesc în prezent
      Spre deosebire de noi, care suntem cu un ochi la trecut și cu unul la viitor, copiii trăiesc în prezent și de aici apar, evident, tot felul de ciocniri între noi și ei. Copiii trăiesc acum și aici. Noi suntem fizic prezenți undeva, dar psihic, cu mintea, suntem în multe alte părți. Când reușim să oprim gândurile și doar să stăm lângă ei, se creează un spațiu în care sincronizarea se poate întâmpla. Dacă stăm lângă ei, dar cu ochii pe telefoane, putem fi siguri că în câteva minute vor începe să se agite și să facă prostii. Ei trebuie să simtă că suntem acolo cu ei. De ce să îi grăbim, să le luăm prezentul, să îi tragem spre viitor și să îi îngreunăm cu tot felul de obligații?
      Copiii noștri nu sunt niște proiecte
      Am crescut cu mesaje că totul trebuie să fie tot mai bun, mai mult. Copiii noștri se nasc suficienți și minunați. Apoi ne trezim că îi comparăm cu copiii vecinilor: câte cuvinte spun, câți centimetri au, cum dorm, cum mănâncă, parcă ar fi niște proiecte care trebuie optimizate. Ne întrebăm ce e greșit sau cum să facem să fie bine. 
      Dacă noi suntem timizi sau tăcuți ne întrebăm cum să îi facem pe copii să fie altfel. De ce vrem să fie diferiți? De ce ne proiectăm fricile asupra lor? Ei nu sunt proiecte. Sunt oameni cu energii frumoase.
       
      Unde ne punem atenția pe copiii noștri?
      Când reușim să ne oprim gândurile, putem prinde spațiul valoros dintre ele. Detașarea de gândurile astea ne ajută și să ne detașăm de rolul de părinte. Să presupunem că copilul are un tantrum. Acceptarea și iubirea necondiționată sunt atunci când îi putem conține emoțiile și îi putem asculta plânsul. Când îl întrebăm ”Ce e cu tine?” sau ”De ce plângi?” e despre noi și senzația noastră de neputință.
      Știți imaginile acelea 2 în 1 în care trebuie să spunem repede ce vedem? Ați observat că după ce reușim să vedem una din cele 2 posibilități ascunse în imagine parcă tot numai pe aia o vedem, ca și cum ne-am fi blocat pe ea? Fix așa și cu copiii noștri. Pe ce ne punem atenția pe ei tot aia vom vedea. Când ne concentrăm mereu pe faptul că minte sau că face rele, tot asta vom vedea. E foarte ușor să îi prindem pe copii când sunt ”răi”. Oricine poate face asta. Dar îi prindem și când sunt buni? Trebuie să îi ajutăm să se vadă când sunt bine, să le validăm gândirea și efortul. Copiii care sunt văzuți sau surprinși când fac bine, fac mai puțin rău.
      Sunt cazuri în care trebuie să oglindim emoțiile copilului, dar asta nu înseamnă să și intrăm în starea lui. Nu coborâm în vibrația lor energetică, ci îi ascultăm, le arătăm că îi înțelegem și încercăm să îi ridicăm din energia lor joasă. E foarte posibil ca atunci când ne lăsăm totuși atrași în starea lor să o facem pentru că nu reușim să ne încărcăm energetic din viața noastră. Ori starea noastră se simte dincolo de cuvintele pe care le spunem. Copiii știu simt dacă suntem ”pe bune”, dacă suntem fermi și convinși când impunem o anumită limită, dacă suntem relaxați, nervoși sau fără chef. 

      Copiii ascultători și cuminți au părinți ”neserioși”
      Atunci când vedem lumea prin ochii lor, se produce conectarea adevărată. Ați văzut vreodată bucuria unui copil când adultul cade teatral în capcanele pe care el le-a gândit? Sau cum atunci când le dăm roluri, când intrăm într-o poveste ei reușesc să ducă la bun sfârșit tot felul de sarcini? Am trăit asta pe pielea mea cu Alex și Sara, dar și atunci când am fost la Alex la grădiniță să fac cu ei o activitate de echipă în primăvară. De fapt, în acest ultim caz asta a fost strategia salvatoare: să le intru în joc.
      Copiii învață prin joc și joacă, prin povești, prin roluri. Ăsta este limbajul pe care ei îl înțeleg cel mai bine. Nu vă zic nimic nou, așa-i? Opoziționismul copiilor vine din lipsa noastră de chef de joacă. Gândiți-vă puțin la asta. Pot spune din experiență că lucrurile serioase puse într-un context de joc și/sau poveste vor fi asimilate mai ușor de copii decât dacă ne-am chinui să le explicăm în varianta clasică. 
      Credeți în copiii voștri până în ultimul moment. Dacă avem mintea deschisă putem vedea toate lecțiile pe care ei ni le pot preda. Și nu uitați: prindeți-i când fac bine, spuneți-le că sunt buni și că aveți încredere în ei.
      cristinaotel.ro
  •