La Institutul Oncologic medicii în loc să înlăture o tumoare au excizat țesut sănătos


    O femeie și fiica acesteia au avut curajul să ceară dreptate în instanță, după ce fiica minoră a suportat o intervenție la Institutul Oncologic, pentru a-i fi înlăturată o tumoare la picior. Medicii însă au greșit locul tumorii și au operat pe țesut sănătos, dar n-au vrut să-și recunoască greșeala. N-au vrut să recunoască existența malpraxisului nici Ministerul Sănătății și nici Institutul Oncologic.

3354793eea95bf9a029b2de52e5b9dfa.jpg.1200x818.jpg

După o luptă de aproape 10 ani, cu expertize făcute în străinătate și ședințe de judecată interminabile, familiei i s-a făcut dreptate. 

Cazul a avut loc pe 27 decembrie 2010. Pacienta, o minoră de 14 ani, a fost internată la Institutul Oncologic pe 20 ianuarie. După numeroase investigații, medicii oncologi au stabilit că are o tumoare osoasă care trebuie înlăturată. Intervenția a avut loc peste 7 zile. Pacienta a fost externată, iar medicii au confirmat că operația a avut loc cu succes. Totuși, copila a început să se simtă tot mai rău, iar după o perioadă n-a mai putut merge. Peste șase luni, mama și-a luat copila în Federația Rusă, unde s-a adresat după ajutor, pe cont propriu. Primul șoc a venit de la medicii de acolo: medicii oncologi de la Chișinău nu au înlăturat tumoarea, locul operației a avut loc lângă tumoare, la o distanță de 7,5 milimetri. Pacienta a fost operată în Rusia pe 11 iulie 2011, intervenția a fost reușită, iar tumoarea- înlăturată. După recuperarea copilei, în septembrie 2011 mama pacientei a solicitat Ministerului Sănătății să ia măsuri. Calvarul a început de acolo. 

Rezuful de a recunoaște malpraxisul și blamarea familiei pacientei

Conform informațiilor prezentate în instanță, Ministerul Sănătății a refuzat să organizeze o comisie care să analizeze cazul de malpraxis produs la Institutul Oncologic. Atunci, motivul era că pentru a forma o comisie care să se expună ar fi fost nevoie de rezultatul morfologic al țesutului care a fost înlăturat în timpul operației, ceea ce, la modul practic, nu mai era posibil. Familia pacientei minore a explicat că nu se pune la îndoială corectitudinea diagnosticului, ci corectitudinea intervenției. Deși nu a obținut nicio reacție de la Ministerul Sănătății, familia nu s-a descurajat și a solicitat două expertize medico-legale: una în Republica Moldova și una în Federația Rusă, intentând un proces civil împotriva Institutului Oncologic, dar și împotriva celor doi medici care au realizat intervenția medicală. 

Două expertize medico-legale: două abordări diferite

Specialiștii de la Centrul de Medicină Legală de la Chișinău au analizat dosarul și au concluzionat: da, operația nu a avut loc în locul unde trebuie, dar intervenția „a fost necesară și întemeiată”. Citat: „fragmentul xxx nu a fost înlăturat integral din cauza inexactității intervenției chirurgicale (intervenția având loc un pic mai sus de zona de localizare). Cu toate acestea, devierile menționate nu pot fi calificate ca erori medicale sau ca un rezultat al unei intervenții chirurgicale greșite, de vreme ce medicii operează fără a putea vizualiza direct locul. În concluzie, experții au precizat că efectuarea repetată a intervenției chirurgicale a fost necesară și întemeiată”. 

Conform concluziilor experților din cadrul Centrului de Expertiză MedicoLegală al Ministerului Sănătății al Federației Ruse „rezecția marginală în regiunea 1/3 a osului femural drept a fost efectuată mai sus decât localizarea, de facto, a tumorii. Deși intervenția chirurgicală din 27 decembrie 2010 a fost efectuată corect din punct de vedere tehnic, totuși, din cauza faptului că tumoarea nu a fost lichidată integral, operația se consideră ineficientă”. Așadar, bazându-se pe această expertiză medico-legală mama fetei operate a cerut în instanță să li se acorde despăgubiri materiale în sumă de 100.000 de lei și despăgubiri morale, în sumă de 50.000 de lei. După ce pacienta a atins majoratul, familia și-a concretizat solicitarea în ceea ce privește despăgubirile morale, solicitând 200.000 de lei. 

În judecată, familia avea să se confrunte cu rezistența sistemului și refuzul sistemului medical de-ași accepta limitele. Prima instanță care s-a pronunțat a fost judecătoria Comrat. Completul de judecători care a analizat cazul a considerat că familia merită despăgubiri morale în sumă de 50.000 de lei și atât. Curtea de Apel Cahul a respins apelurile ambelor părți și a lăsat în vigoare hotărârea primei instanțe. Argumentele judecătorilor au fost incredibile: în primul rând instanța a considerat că operația pe care a suportat-o minora în Rusia nu a fost o consecință a înrăutățirii sănătății ei după operația de la Institutul Oncologic, ci pur și simplu a fost o intervenție de tratament necesară din cauza tumorii pe care oricum o avea, deci nu are dreptul legal să solicite vreun prejudiciu în baza prevederilor Legii ocrotirii sănătății. Mai mult, instanța a concluziat că mama pacientei s-a dus în Rusia pe cont propriu să-și trateze fiica, motiv pentru care ar trebui să suporte și consecințele materiale. Judecătorii au argumentat că familia trebuia să se întoarcă din nou la Institutul Oncologic pentru o intervenție repetată și astfel n-ar fi trebuit să suporte atât de multe cheltuieli. De asemenea, potrivit judecătorilor, mama pacientei nu a adus probe „pertinente” precum că fiica acesteia chiar a suportat o daună morală care să fie egală cu suma de 200.000 de lei, iar 50.000 de lei ar fi perfect echitabilă. Familia nu a cedat și a depus recurs, la fel a procedat și Institutul Oncologic, care a insistat că familia pacientei nu are dreptul să încaseze niciun bănuț. 

Recursul a fost examinat de Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie. În primul rând, Colegiul lărgit a analizat argumentele părților prin intermediul obligațiilor impuse de art. 8 din C.E.D.O (a se vedea Trocellier vs Franța (dec.), 5 octombrie 2006; S.B. vs România, 23 septembrie 2014, parag. 65). 

„De fapt, în urma unei proceduri medicale efectuate la Î.M.S.P. ,,Institutul Oncologic”, într-un spital public, integritatea fizică a pacientei a fost pusă în pericol, fiind nevoită să apeleze repetat la o intervenție chirurgicală. Prin urmare, a existat o ingerință în dreptul recurentei la respectarea vieţii private. Mai întâi, Înaltele Părți au responsabilitatea de a introduce reglementări care să impună spitalelor publice și private să adopte măsuri adecvate pentru protejarea integrității fizice a pacienților. În al doilea rând, victimele neglijenței medicale trebuie să aibă posibilitatea reală de a accede la proceduri în care ar putea, dacă este cazul, să obțină despăgubiri pentru daune (a se vedea Benderskiy vs Ukraina, 15 noiembrie 2007, parag. 61 – 62; Codarcea vs România, 2 iunie 2009, parag. 102 - 103; Csoma vs România, 15 ianuarie 2013, parag. 41 și 43; și S.B., ibidem, parag. 65 – 66). Cu alte cuvinte statele trebuie să se asigure că există prevederi legale care îi obligă pe medici să le comunice pacienților riscurile oricăror intervenții medicale, iar dacă medicii au omis să facă acest lucru, autoritățile să-și suporte consecințele. Așa cum a fost gestionat acest caz de către instanțele inferioare „s-ar crea impresia că Republica Moldova nu dispune de reglementări legale care să impună spitalelor publice să adopte măsuri pentru a proteja integritatea fizică a pacienților”. 

03e7eed17562e90e065e9a02e0d6fac0.jpg

Astfel, instanța a stabilit că recurenta se încadrează în noțiunea de pacient definită de art. 1 al Legii privind drepturile și responsabilitățile pacientului. Acțiunile medicilor, ca și reprezentanți ai Institutului Oncologic, au fost analizate în baza articolul 1398 alin. (1) coroborat cu art. 1399 din Codul civil al Republicii Moldova care prevăd  „obligația de repare a prejudiciului patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”. Colegiul lărgit punctează că răspunderea civilă include următoarele elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie. 

În ceea ce privește acordarea prejudiciului moral și fizic, Colegiul a precizat că mărimea compensației pentru prejudiciul moral trebuie estimată în baza art. 1423 alin. (1) din Codul civil, iar la evaluarea prejudiciului material părțile au obligația procedurală de a prezenta, în general, înscrisuri care să corespundă criteriului de pertinență, admisibilitate și autenticitate. Astfel, instanțele inferioare erau obligate de lege să analizeze probele prezentate de familia pacientei pentru cheltuielile de transport, cazare și servicii medicale. Instanțele pur și simplu au ignorat aceste probe, deși articolul 130 din Codul de procedură civilă îi obliga pe judecători să examineze aceste documente. Astfel, Colegiul a stabilit că toate cheltuielile dovedite prin chitanțe și recipise reprezintă cheltuieli judiciare și trebuie compensate, potrivit legii. 

Al doilea element al răspunderii medicale se referă la fapta ilicită ce a poate apărea sub forma acțiunii sau inacțiunii. Colegiul a reținut că articolul 5 al Legii nr. 263-XVI  din  27 octombrie 2005 prevede că pacientul are dreptul la: (c) integritate fizică, psihică și morală, cu asigurarea discreției în timpul acordării serviciilor de sănătate; (d) reducere a suferinței și atenuare a durerii, provocate de o intervenție medicală, prin toate metodele și mijloacele legale disponibile, determinate de nivelul existent al științei medicale și de posibilitățile reale ale prestatorului de servicii de sănătate. De asemenea, rticolul 8 alin. (8) din același text de lege prevede că realizarea drepturilor sociale ale pacientului se asigură prin: (d) aplicarea sistemului de standarde medicale în acordarea serviciilor de sănătate. 

În ceea ce privește, responsabilitățile lucrătorului medical, acestea sunt prevăzute în Legea nr. 264 din 27 octombrie 2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic. Astfel, medicul, reprezentantul prestatorului de serviciu de sănătate, este obligat să respecte cu strictețe drepturile şi interesele legitime ale pacientului; să asigure tratamentul până la însănătoșirea pacientului sau până la trecerea lui în îngrijirea unui alt medic și să informeze pacientul direct sau prin intermediul reprezentanților legali ori al rudelor lui apropiate despre starea sănătății acestuia. De asemenea, Colegiul notează că potrivit alin. (2) din articolul precitat, în executarea obligațiilor sale profesionale, medicul nu este în drept să supună pacientul unui risc nejustificat, nici chiar cu acordul acestuia. 

În ce condiții poate fi tras la răspundere un lucrător medical

Colegiul de control judiciar evidențiază faptul că „fapta ilicită” poate îmbracă două forme juridice. În special, prestatorul de serviciu de sănătate poate fi tras la răspundere civilă pentru o „eroare medicală” sau pentru „încălcarea drepturilor individuale”. Eroarea medicală însă este definită de lege ca „o activitate sau inactivitate conștientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătății pacientului din imprudență, neglijență sau lipsă de profesionalism”. Aproape niciodată medicului nu-i poate fi imputată greșeala cu intenție, în sensul că medicul nu a greșit intenționat. În schimb, a doua categorie, prin care se poate manifesta „fapta ilicită”, se referă la responsabilitate medicală, care, în sensul larg, excede limitele noțiunii de eroare medicală, fiind reglementată expres în art. 17 și 18 din Legea privind drepturile și responsabilitățile pacientului. Mai exact, aceasta se referă la încălcarea de către prestatorul de servicii de sănătate a drepturilor ce ţin de respectarea pacientului ca fiinţă umană, a demnităţii şi integrităţii lui, realizate în cadrul utilizării serviciilor de sănătate sau în legătură cu participarea lui benevolă, în calitate de subiect uman, la cercetări biomedicale. O altă interpretare și abordare decât cea prezentată ar conduce la încălcarea obligațiilor procedurale asumate de statul nostru în temeiul art. 8 din C.E.D.O. 

Analizând probele, Colegiul a stabilit că există legătură dintre fapta ilicită, raportul cauzal dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie. În primul rând, pacienta cu tumoare a fost supusă unei intervenții chirurgicale fără să i se comunice riscurile. La externarea sa, medicii i-au comunicat că intervenția a avut loc cu succes, pacientei i s-au recomandat suplimente din fier, să revină la controale regulate și i s-a interzis să facă efort fizic. Pentru că avea dureri, pacienta a venit la încă două controale. Medicii i-au făcut investigații Roentgen pe care putea fi văzută tumoarea, însă medicii n-au văzut-o. Acțiunile familiei paciente, de a căuta ajutor în Federația Rusă, sunt complet justificate, au mai precizat judecătorii. În continuare, ambele expertize medico-legale- și cea din Republica Moldova și cea din Federația Rusă – au confirmat că operația de la Chișinău a fost efectuată lângă locul tumorii. Chiar dacă au greșit localizarea, medicii aveau timp, pregătirea necesară și mijloace medicale prin care să depisteze eroarea, dar n-au făcut-o. Tumoarea totuși putea fi înlăturată, iar dovadă a acestui fapt este rezultatul intervenției din iulie 2011, în urma căruia tumoarea a fost cu succes înlăturată. 

Printr-o decizie irevocabilă, CSJ a obligat Institutul Oncologic că plătească familiei pacientei 43.000 de lei, drept prejudicii materiale, 100.000 de lei drept prejudiciu morale și peste 34.000 de lei pentru cheltuielile suportate pentru expertizele medico-legale. Instituția va acoperi și cheltuielile de judecată, în valoare de 1.400 de lei. Decizia este irevocabilă. 

sanatateinfo.md





Recenzie utilizator

Comentarii Recomandate

Nu sunt comentarii de afișat



Vizitator
Adaugi comentarii ca vizitator. Dacă ai un cont, te rog autentifică-te.
Adaugă un comentariu...

×   Alipit ca text avansat.   Alipește ca text simplu

  Doar 75 de zâmbete maxim sunt permise.

×   Linkul tău a fost încorporat automat.   Afișează ca link în schimb

×   Conținutul tău precedent a fost resetat.   Curăță editor

×   Nu poți lipi imagini direct. Încarcă sau inserează imagini din URL.


  • Conținut similar

    • julia122997
      De julia122997
      Medicul Mihai Craiu spune că, din studiile date publicității de medicii chinezi, până acum nu s-au înregistrat niciun deces provocat de coronavirus la copii.
      Sfatul doctorului pentru părinții din România este să nu devină ”complet paranoici dacă există o boală cu răceală și febră” și să respecte regulile elementare de igienă: spălatul pe mâini cât mai des și evitarea contactului fizic cu alte persoane.
      Potrivit Worldometers, un site web unde sunt adunate statisticile legate de coronavirus din toată lumea, virusul nu a ucis nicun copil cu vârsta sub nouă ani.
      Statistica în timp real despre virusul din China poate fi urmărită aici.
      Pe de altă parte, rata mortalităţii este mult mai mare la persoanele în vârstă, care au boli preexistente, precum afecţiuni cardiovascculare, diabet, boli respiratorii cronice sau cancer.
      stirileprotv.ro
    • julia122997
      De julia122997
      Să o iau de la capăt la 25 de ani nu era în plan. Mi-a trebuit ceva să mă adun și să pot plânge în scris, aici. Obișnuiesc să fac asta mai ales atunci când nu mai am lacrimi. 
      Bine sau nu (și spun asta pentru că societatea n-a scăpat încă de anumite prejudecăți), la 25 de ani, simțindu-mă împlinită și aptă pentru ceea ce urma să se întâmple, așteptam cu nerăbdare să devin mamă (cea mai mare dorință a mea era și este să devin mamă).
      Îmi trăiesc iubirea alături de partenerul meu, o iubire care durează de câțiva ani, și urma să avem un copil
      Primul copil era "împlinirea iubirii noastre", așa îi plăcea iubitului meu să-mi spună. Mai mult decât atât, în încercarea de a explica de ce trăiesc eu un coșmar, încep prin a spune că așa m-am născut, cred, cu dragostea pentru copii. 
      Aveam 8 ani și-mi aduc aminte că i-am spus mamei că, singurul cadou pe care-l doresc de ziua mea, e un "bebeluș fără păr". Nu știu de unde "fără păr", neapărat, dar așa îmi imaginam și atât știam eu atunci: că bebelușii nu au păr! Voiam să mă joc "de-a mama". Îmi plăcea la nebunie să văd bebeluși reali, să mă joc cu ei, să-i plimb cu căruciorul, și eram fascinată atunci când îmi plimbam păpușa în brațe. 
      La 8 ani, cu siguranță era o joacă, dar cert e că sentimentul acesta a rămas la fel în sufletul meu, iar dragostea mea pentru copii nu va înceta niciodată! Mă tot întrebam acum câțiva ani: "Doamne, oare cum voi fi atunci când îl voi ține pe al meu la piept?!"
      După ce am terminat liceul, am început să lucrez part-time cu copiii, inclusiv în perioada facultății. Mi-a fost drag să fac asta câteva ore pe zi
      Încă din copilărie, mama a fost cea căreia mă confesam ca celei mai bune prietene. Avea răbdare cu mine și vorbeam deschis despre orice, știa cum să mă ajute să mă pregătesc pentru viitor, cum să am grijă de sănătatea mea, ca femeie în devenire. În special pentru noi, femeile, e necesar să înțelegem că, până să ajungem să ne ne dorim copii, trebuie să conștientizăm că avem nevoie de vizite regulate la medic, fie că ne place sau nu, sunt necesare analizele de rutină (cel puțin), plus testele specifice nouă, mai ales după ce am trecut de adolescență, atât pentru noi, personal, cât și dacă ne dorim copii.
      De pe la 20 de ani, am început să fiu cât pot de atentă în privința asta, o dată la opt luni, sau o dată pe an, făceam un set de analize ginecologice pentru a mă asigura că sunt bine.
      Analize care au fost întotdeauna foarte bune
      Nu m-am confruntat niciodată cu infecții grave sau ceva ce avea să pună în pericol o eventuală sarcină. Numai chisturile ovariene reprezentau singura problemă de care știam. Erau probleme hormonale cu care mă confruntam din adolescență. Mă familiarizasem, oarecum, cu ideea, dar nu eram împăcată nicicum (ori de câte ori auzeam: "Va fi greu să rămâi însărcinată!").
      Și pentru că de-aici mă apropii de subiect, de ceea ce mă doare cel mai tare acum, vreau să mai explic ceva: n-am privit niciodată copiii ca pe un obiect personal. Nu-mi doresc copii doar pentru a-i face ca să fiu în rândul lumii sau pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Știu și înțeleg si asta, e natura umană a multora dintre oameni și nu-i judec nici pe cei care gândesc așa, dar am înțeles cu timpul faptul că pe copil "îl faci" pentru el, ca să spun așa. Nu crește singur, bineînțeles, dar tu îl ajuți să se formeze și pregătești adultul care va fi mâine.

      Da! Categoric, te împlinește, pe tine, pe voi doi, iubirea voastră, viața voastră! E o responsabilitate imensă pe care o ai pentru toată viața, cât și o "obligație" morală, ca părinte. Dar cu toate astea, trebuie să conștientizăm și să-i acordăm șansa și dreptul la a-și trăi propria viață și propriile decizii. Asta am învățat din experiențele pe care le-am trăit, fiind înconjurată de copii.
      Dar, din păcate e adevărat, viața nu e dreaptă.
      Cu cât îți dorești mai mult, cu-atât mai greu obții
      În urmă cu patru ani, după un simplu control de rutină, am aflat că problema mea cu acele chisturi devenise serioasă, iar tratamentul cu anticoncepționale, strict pentru problemele hormonale și chisturi nu a mai dat randament.Aveam dureri frecvent, îmi era foarte rău nu doar în perioada menstruației, iar organismul a respins, într-un final, anticoncepționalele. Le-am luat o perioada scurtă de timp, strict pentru asta, vreo șase luni. 
      Am fost norocoasă, în schimb, pentru că am întâlnit un medic dedicat meseriei, care și-a făcut treaba foarte bine din punctul acesta de vedere (menționez că alți doi au confirmat același diagnostic), așa că s-a ajuns la operație laparoscopică. 
      În urma operației s-a constatat: sindromul ovarelor polichistice și infertilitate primară
      Când am citit diagnosticul, țin minte că m-am oprit la "infertilitate" și mi-a stat inima, îngrozită la gândul că mai târziu, n-am să pot deveni mamă!
      Ovarele nu mai aveau nicio problemă, dar am aflat că trompa stângă era malformată, adică blocată din naștere. Fiind ceva congenital, era ireversibil. Trompa dreaptă, în schimb, era funcțională deci aveam o singură trompă pe care mă puteam baza. Medicul m-a liniștit și mi-a spus: "Da, se poate să aveți copii, mai greu, dar o să puteți! Trebuie să facem tratament și pentru fertilitate, iar după un an, puteți încerca!" Mă documentasem și eu, știam că se poate, sunt atâtea femei care au o singură trompă, nu era situația atât de neagră și la urma urmei, exista și a doua opțiune. Cert era că fără tratament, erau șanse foarte, foarte mici. Nu mai zic de o extrauterină...
      Mă consolam spunându-mi că trebuie să existe mame și pentru cei "ai nimănui", și că pot adopta
      Dar îmi doream din răsputeri, în același timp, să trăiesc și experiența sarcinii, să simt cum crește în mine. 
      Am căzut de comun acord cu partenerul meu să așteptăm vreo doi ani până să încercăm și să încep tratamentul. La mine era problema, nu la el. 
      Cu toată dragostea mea pentru copii și oricât l-aș fi dorit pe-al meu, am privit întotdeauna cu luciditate situația și, cu siguranță, nu era prea mare grabă, adică n-ajunsesem la o vârsta prea mare încât să-mi fi pus problema timpului. Frica mea cea mare era că n-am să pot atunci când o să încerc! Asta mă obseda! Și pentru că mă visam mamă tânără, am zis amândoi că, dacă era să vină, totuși, mai repede, ar fi fost o minune!! Și era binevenită! Opțiunea avortului era și este exclusă din schemă pentru mine.

      Am mers mai departe plină de speranță și cu multă credință în Dumnezeu
      Simțeam că anul 2020 îmi va aduce multe schimbări, dar nu mi-am imaginat o clipă că va fi atât de crud, și mă va duce de la o extremă, la alta! 
      La începutul anului, aflam cea mai mare veste  —  la trei ani după operație, se întâmplase minunea mult așteptată, eram însărcinată!!! Da! Fără niciun tratament, pur și simplu, s-a întâmplat! Iar eu habar nu aveam, până să aflu, pentru că n-avusesem niciun simptom. Mai mult decât atât, în aceeași perioadă, partenerul meu era țintuit pe un pat de spital din cauza unei probleme de sănătate care se agravase, neștiind dacă va ieși viu de acolo.
      Medicii mi-au spus să iau în calcul orice
      Acela a fost momentul în care am simțit pentru prima oară în viață, adevărul din cuvintele mamei: "Atunci când ți se pare că Dumnezeu îți ia pe o parte, vine momentul în care vezi cum îți dă pe cealaltă parte!" Nici în ruptul capului n-am stat să mă gândesc dacă vreau copilul sau nu! Îl doream din toate încheieturile și eram pregătită pentru orice s-ar fi întâmplat mai departe, chit că rămâneam singură sau nu! Eram asumată! 
      Cu siguranță mi-aș fi dorit enorm să fi fost și el lângă mine, dar am fost nevoită să îi spun la telefon, până să ajung la el. Când am ajuns, ne-am strâns în brațe printre firele aparatelor și am plâns de fericire! Apoi, evoluția lui a fost extraordinară, a scăpat două săptămâni mai târziu. 
      Am aflat de sarcină destul de repede, și culmea, la doar doua zile de întârziere a ciclului menstrual, când am făcut testul. În condițiile în care, de când suntem împreună, am făcut nu știu câte teste, la fiecare întârziere de una sau două săptămâni. 
      Am sunat imediat asistenta medicului meu, cu care obișnuiam să țin legătura
      Era sâmbătă. Iubitul meu încă nu ieșise din spital, era abia sfârșitul primei săptămâni. Nici nu mai știam cum să mulțumesc Divinității și, în același timp, cum să fac să nu mă mai afecteze atât de puternic emoțional situația prin care treceam. Pentru că încă aveam inima cât un purice, abia reușeam să pun geană pe geană. Asta era cea mai mare problemă. Strângeam din dinți și zâmbeam în timp ce plângeam. Făcusem un calcul și aveam trei săptămâni de sarcină. Mă tot gândeam "Doamne, dacă nu e în uter, dacă nu e bine?" Nu-mi venea să cred că reușisem! Apoi mi-am dat seama că aveam deja mai mult de șase nopți nedormite, de țigări fumate în plâns continuu toată săptămâna, de nemâncată, de mers mult pe jos, navetă între job, spital și casă.

      Dac-aș fi aflat mai repede (chiar dacă a fost, relativ, repede), aș fi făcut, cu siguranță, mai mult! Dar n-am știut! 
      M-am plâns asistentei la telefon și m-a liniștit spunându-mi că e mult prea mică sarcina pentru a-mi face grijile astea acum, e bine să conștientizez dar să o iau treptat, că am timp până la trei, patru luni. Dar nu mi-a trebuit mult deloc, din minutele următoare n-am mai pierdut numărul țigărilor de supărare, și n-am mai consumat deloc, nici cafea. Așa îmi și propusesem demult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Așa că din punctul acesta de vedere, sunt împăcată cu mine! Mi-au fost alături și mama, prietena, nașii, și o bună cunoștință, psiholog.
      În următoarea săptămână, prima ecografie arăta cinci săptămâni și o zi! Se vedea clar. Era bine poziționată! Era în uter! 
      O săptămână mai târziu, la șase săptămâni jumate, i-am auzit pentru prima dată inima! N-am simțit niciodată ce-am simțit atunci! Bătăile erau foarte bune, totul evolua perfect. Numai mie nu-mi venea să cred! Am făcut analizele necesare - erau foarte bune. Aveam, totuși, dureri asemănătoare crampelor menstruale, ceea ce nu era bine, pentru că erau dese. Erau și cuțite puternice, dar care nu durau mai mult de câteva minute. Simțeam, cumva, că asta nu era bine și nu simțeam greșit. Dar, conform ecografiilor, nu se întâmplase nimic, am urmat tratamentul până aproape de 8 săptămâni, când m-am trezit plină de sânge. 
      Am plecat amândoi în goană spre spital, timp în care eu urlam că nu vreau să-l pierd! S-a ținut cu dinții buburuza mea! Doctorița care era de gardă în acea noapte mi-a spus că e bine, că e acolo, nu era semn bun că am avut hemoragie dar scăpase, trăia! Eu nu așteptam decât atât: să-i aud bătăile inimii și, pentru că le-am auzit, am răsuflat ușurată. Cu toate că mi s-a spus că procentul de reușită era destul de mare (80%), mă gândeam cu groază și mă rugam să nu fiu eu acea excepție de 20%.
      Am rămas în spital câteva zile. M-au monitorizat, copilul trăia, era tot acolo
      Am discutat între timp cu medicul meu care mi-a dat "instrucțiunile" pentru acasă, pe care le-am respectat amândoi cu precizie. Am stat acasă două săptămâni. Mi-a spus să revin oricând, dacă e cazul. N-am mai sângerat de atunci dar aveam dureri surde. 
      După cum știți, până la sfârșitul primului trimestru de sarcină se conturează toate "detaliile". Da, buburuza mea avea deja, ochișori, mânuțe, piciorușe, urma să se contureze lobul urechii, și chiar dacă era foarte, foarte mică, "juca" în uter. 
      Cu două zile înainte de ultimul control, am avut un vis
      Când o persoană dragă care nu mai e printre noi îți apare în vis și îți spune că ”va avea grijă de ea”, înțelegi mesajul. Probabil era fetiță. Am refuzat să cred ce urma să se întâmple și, așa prăpăstioasă cum eram, mă îmbărbătam! 
      Am refuzat să cred până s-a întâmplat! Minunea mea a murit la zece săptămâni încă puțin și ne pregăteam să încheiem primul trimestru.
      În dimineața în care am ajuns la control, aveam un nod în gât pentru că simțeam. Chiar simțeam că ceva nu e bine, dar tot nu acceptam! Nici doctorului nu-i venea să creadă. M-am pus pe masă, mi-a pus ecograful pe burtă și tăcere! Eu am încremenit. Nu zicea absolut nimic, nu mi-a întors monitorul cum o făcuse până atunci, și tăcea. Am întrebat eu: 
       – E rău?! 
      –  Haideți, vă rog, să vă dezbrăcați, să mă uit și așa, să mă asigur
      M-am dezbrăcat pentru transvaginală și nimic! Se uita la monitor, aștepta și tăcea! Nu știa cum să-mi spună, probabil, pentru că văzuse cât mi-l doream, fiindu-i pacientă de câțiva ani. 
      – Ce e?! 
      – Nu-i mai bate inima! 
      Asta era și nu-mi dădusem seama! Asta așteptam să auzim și nu mai auzeam! Nu știu cum m-am îmbrăcat și m-am luat cu mâinile de cap, șocul a fost atât de mare încât amețisem la propriu. M-am ținut tare și mă gândeam la ce mă așteaptă dincolo de ușa cabinetului, cum îi spun lui?!

      Am ieșit un pic și i-am spus atât: "S-a oprit din evoluție!"
      El se uita mut la mine ca și când n-ar fi știut ce înseamnă. Știa, dar refuza. M-am întors în cabinet și-am aflat că a doua zi urma să mă chiureteze: chiuretaj cu anestezie generală. Ăsta era calvarul ce urma! Ceva prin care eu nu mai trecusem niciodată. Nu avusesem un avort spontan, ci un avort ratat (atunci când produsul de concepție nu se elimină pe cale naturală - sarcina fiind mai mică, dar totuși prea mare pentru altă opțiune și atunci e nevoie de chiuretaj). De-atunci mi s-a rupt filmul, știu că mă uitam în gol către doctor...
      În seara aia, m-am dus la biserică și-am aprins o lumânare pentru pruncul meu nenăscut
      Am rugat-o pe Maica Domnului să-l aibă în pază pe îngerul meu și i-am mulțumit pentru că îmi dăduse șansa să mă simt mamă pentru scurt timp. Am rugat-o să nu mă lase și să mai facă o minune. 
      N-am putut dormi în noaptea aia, mă mângâiam pe burtă și închideam ochii la gândul că era ultima noapte în care îl mai aveam în pântec! Nu m-am trezit la realitate decât atunci când m-am întors de dimineață la spital, pentru chiuretaj. Tot nu acceptam, nu-mi venea să cred pentru ce mă întorsesem acolo. Oricât mi-ar fi spus ceilalți din toate părțile că e bine că a fost o sarcină pe cale naturală, asta nu mă încălzea cu nimic! Eu mă duceam să-mi iau adio de la copilul meu!
      Că era cât un deget sau cât palma, mai mic sau mai mare, era copilul meu! Al meu! Primul meu copil pe care-l iubeam din totdeauna!
      Se pare că fi fost vorba despre o anomalie cromozomială (o afecțiune care nu l-ar fi lăsat să trăiască mai departe), dar chiar și așa, eu nu mă puteam bucura că s-a întâmplat atunci, și nu mai târziu, asta mi-era doar consolarea pentru "mâine". Nu pentru că eram egoistă, dar putea să nu se întâmple așa, nu?
      Cu toții s-au comportat exemplar cu mine, nu am ce să le reproșez, n-aveau cum să-l mai aducă înapoi, dar pentru mine a contat empatia. 
      Când au venit asistentele și anestezistul la mine, pentru pregătire, am început să plâng în hohote
      Abia am putut să le spun cum mă cheamă și mi-am tras mâna, refuzam branula, le-am spus că nu vreau să-mi facă nimic, eu nu pot să-l dau afară de-acolo! Una dintre ele mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus calm: "Doamnă, a murit ... puteți să muriți și dumneavoastră, nu e vina nimănui! N-aveți încotro, sunteți tânără și va fi bine! Și eu am pierdut unul, nu primul, dar vă înțeleg mai bine decât credeți! Astăzi am un băiat de 27 de ani!" M-am uitat la ea și n-am reușit să scot decât un "Mulțumesc!" 
      M-au condus în sală, au avut răbdare cu mine, mi-au făcut anestezia prin perfuzie și mi-au pus masca pentru inhalare. 
      – Și-acum, o să adormim, în 20 de secunde.
      Știu că am închis ochii și-am apucat să-mi spun în gând numai atât: "Iartă-mă, copilu' meu, că n-am putut să fac nimic! Te iubesc!!! Ajută-mă, Doamne!", am zis de două ori. De-atunci nu mai știu nimic, n-am simțit nimic. 

      M-am trezit cu ochii lipiți de plâns și umflată la față, am plâns continuu cât am stat cu perfuzia și mă durea îngrozitor toată burta, cu tot cu spate
      Dar prima durere pe care am simțit-o la propriu, a fost în piept! Aveam un junghi puternic și mă țineam cu mâna de acolo.M-au rugat să încerc să mă calmez un pic, era o angină pectorală din cauză că m-aș fi încordat, dar avea să treacă repede. Eu știam că mă doare inima! 
      Când m-am ridicat prima oară din pat, am simțit că mă împrăștii pe jos! Durerea iradia, a fost foarte puternică, dar ușor, ușor, mi-am revenit fizic. Am plecat acasă în aceeași zi, desfigurată cu totul. 
      Asta a fost intensitatea cu care am trăit eu, ceea ce mi se întâmplase. 
      În ziua aia, 18 februarie, am murit și am înviat. O parte din inima mea, s-a dus atunci, cu el, pentru totdeauna! 
      Astăzi e astăzi. Durerea asta nu va trece niciodată! Simt că se va estompa odată cu venirea celui de-al doilea. De ce trece timpul, mi-e mai rău. E invers! N-am să renunț să mă întreb cum ar fi fost peste o lună, peste cinci sau peste un an, când ar fi trebuit să-mi strâng puiul la piept! 
      Acum, trăiesc cu o speranță în plus și una în minus. În speranța că am pierdut o sarcină pe cale naturală, ceea ce înseamnă c-aș mai putea rămâne, dar și cu un risc mai mare de pierderi recurente.
      Fetelor, doamnelor, procedura prin care am trecut eu, a fost aceeași care se efectuează și în cazul sarcinilor nedorite
      Eu nu am avut de ales!! Nu am avut ce să fac, oricât m-aș fi opus. N-o să judec pe nimeni nici de-acum încolo, așa cum n-am făcut-o nici până acum din punctul ăsta de vedere, dar vă spun din tot sufletul, vă rog chiar, dacă puteți evita așa ceva, evitați să ajungeți acolo!

      Nu vă mutilați sufletul dacă puteți evita asta!
      Când nu ai de ales, într-adevăr, n-ai cum să te opui, cum a fost în cazul meu și al multora! Dar acum, când îmi dau seama prin ce trec atâtea fete, mai ales minorele, mi se face pielea de găină când mă gândesc că dintr-o "simplă greșeală" ajung să treacă prin așa ceva. Nu e deloc simplu, asta e clar, indiferent de circumstanțele pentru care se ajunge aici! E nevoie de mult sprijin în ambele situații! Dar așa cum intrați pe net în speranța de a găsi ajutor în privința unei întreruperi de sarcină, faceți tot ce puteți și căutați metodele de contracepție, care sunt multe, de altfel, înainte de a ajunge acolo!
      Societatea mai are și ea de învățat! Multe, multe!
      Știu că nu putem fi toți la fel, e vorba de un cumul de factori, dar cu siguranță ar trebui să se facă muuuult mai multe în privința asta - pornind de la educație, atitudine, până la fapte. 
      Durerea pierderii unei sarcini, a unui copil mult dorit, este inimaginabilă și incomparabilă! Pentru mine, că aveam două, cinci sau mai multe luni (nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să-l fi născut așa, sau să moară apoi - ăsta e apogeul), indiferent cum ar fi fost, tot copilul meu era! Nu puteam să simt altfel! 
      Să învățăm despre empatie, despre cum să nu fim nepăsători
      Suportul emoțional pe care mamele ar trebui să-l primească trebuie să vină din partea tuturor. Atât din partea celor care nu știu ce înseamnă, cât și din partea părinților de îngerași. Eu am pe cine trebuie lângă mine și sunt recunoscătoare Domnului pentru asta. 
      Știu că suntem multe, foarte multe! Știu că multe dintre voi ați trecut prin asta. Pentru voi, dragi mămici de îngerași, am scris povestea mea: să vă spun că "familia" s-a mărit. Sunt alături de voi, așa cum inimioara mea e acolo, împreună cu inimioarele voastre. 
      Vă îmbrățișez cu drag,
      C.
      (Notă: Această poveste ne-a fost trimisă pe adresa redacției. La rugămintea autoarei, nu am publicat numele ei. Ea și-a dorit să facă publică numai povestea, nu și indentitatea ei, iar noi îi respectăm această dorință.)  
      eva.ro
    • julia122997
      De julia122997
      Chiar și cei mai stricți tați se pot schimba complet atunci când devin bunici. Bărbații celebri nu fac excepție - chiar dacă unii dintre ei încă mai topesc inimile femeilor, au devenit cei mai cool bunici și sunt nedezlipiți de nepoții lor, pe care îi alintă tot timpul.

      Bright Side a cercetat biografiile vedetelor și a descoperit câțiva bărbați din showbiz care sunt bunici. Iată ce bine le stă lângă nepoții lor!
      Snoop Dogg

      Deși numele lui a fost asociat cu femei frumoase, mașini scumpe și multe bijuterii din aur și cu diamante, în viața reală Snoop e un tip mai ponderat decât pare în videoclipurile sale. Artistul are mulți copii, dar și două nepoate, și postează periodic imagini cu ele pe rețelele de socializare, spre deliciul fanilor.
      Tom Hanks

      Starul are trei nepoți: doi din partea fiului său cel mare, Colin, și o nepoțică din partea fiului mic, Chet. Copiii lui spun că Tom este un bunic foarte amuzant și grijuliu.
      Till Lindemann

      Solistul trupei rock germane Rammstein a devenit tată la vârsta de 22 de ani. Mult timp a crescut-o singur pe fiica lui, Nels, până s-a recăsătorit. El mai are o fiică din al doilea mariaj, Marie Louise. În 2007, Till a devenit bunic, iar nepotul său, Fritz Fidel, este un mare fan al trupei Rammstein.
      Sting

      Muzicianul are șase copii și patru nepoți. Sting e convins că n-a fost un tată bun, dar se străduiește să se descurce mai bine ca bunic. "Am devenit un bunic mai responsabil decât eram ca părinte. Îmi iubesc toți copiii, dar știți, am fost un star rock. Acum sunt un simplu bunic", a mărturisit Sting într-un interviu.
      Nicolas Cage

      Actorul are doi nepoți. În 2014, s-a născut primul dintre ei, Lucian, iar doi ani mai târziu a venit pe lume Sorin. În ciuda programului său foarte încărcat, Nicolas Cage încearcă să păstreze legătura cu nepoții și sprijină financiar creșterea lor.
      Harrison Ford

      Starul are trei nepoți și o nepoțică: Eliel, Guiliana, Ethan Ford și Waylon. Ford poate fi numit cel mai bun bunic de la Hollywood: își face mereu timp pentru familia lui, chiar dacă are un program încărcat, și participă la evenimente caritabile, dineuri și picnicuri cu rudele sale.
      Jim Carrey

      Jim a devenit bunic la 48 de ani și spune că nepotul său este cea mai mare bucurie din viața lui. "Sunt fericit că am un nepot. Odată mă jucam cu el și mi-am dat seama că aș muri fără el!", a scris actorul pe Twitter.
      Pierce Brosnan

      Pierce are trei nepoți și trei nepoate. El a devenit bunic la vârsta de 44 de ani. Favorita lui este Marley May, cu care petrece mult timp.
      Eddie Murphy

      Starul de comedie are o familie numeroasă. Are patru băieți și șase fete, așa că e normal să fie și bunic. În iulie anul trecut, fiica lui vitregă a născut o fetiță, Evie Isla, pe care Eddie o iubește din tot sufletul.
      Charlie Sheen

      Charlie a devenit bunic la 47 de ani, în 2013, când s-a născut nepoata lui, Luna. Actorul spune că s-a schimbat mult de când este bunic, iar viața lui se împarte acum în două - înainte și după nașterea nepoatei sale. Charlie o adoră pe Luna și încearcă să petreacă cu ea cât mai mult timp posibil.
      eva.ro
    • julia122997
      De julia122997
      Potrivit viceprimarului Angela Cutasevici, din 1 aprilie, va fi implementat un un proiect pilot, iar acum se duc tratative cu reprezentanţii unei agenţii care va procura produsele în următoarele şase luni.

      "Pentru a evita aceste neconformități, pentru a exclude acele probleme care s-au acumulat pe parcursul anilor. Suntem în discuţii intense cu o agenţie externă care şi-au propus să ne ajute în vederea achizițiilor produselor alimentare, la nivel de pilot pentru o jumătate de an, acum până la sfârşitul anului 2020", a menţionat Angela Cutasevici, viceprimarul Capitalei.

      Potrivit autorităților municipale, dacă proiectul va înregistra rezultate pozitive, atunci ar putea fi extins şi la nivel naţional, printr-o hotărâre aprobată de Guvern. Potrivit datelor oficiale, în Moldova sunt aproape 1.220 de instituții de învățământ primar și secundar și circa 1480 de grădinițe.
      publika.md
    • julia122997
      De julia122997
      Dawn Gillam, mama gemenilor, din Pendleton, Indiana, s-a bucurat de anul nou într-un mod cu totul şi cu totul special. A născut pe unul dintre fii săi înainte ca ceasul să arate ora 12, iar pe al doilea după.
      Gemenii, Joslyn şi Jaxon Tello, trebuiau să se nască în februarie, însă Gilliam a ajuns la spital cu aproape două luni înainte pentru că era îngrijorată de faptul că nu mai simţea nicio mişcare a feţilor.
      Joslyn s-a născut la ora 23:37, în ajunul Anului Nou, iar la exact 30 de minute mai târziu s-a născut şi fratele său, Jaxon, moment în care Indiana se afla deja în 2020 şi în noul deceniu. Astfel, cei doi gemeni au date de naştere diferite, ani de naştere diferiţi şi decenii diferite în care s-au născut.
      digi24.ro
  •